|
|
|
|
Amărâtă turturea Când remâne singurea, Căci soţia şi-a repus, Jalea ei nu e de spus. Cât trăieşte, tot jăleşte, Şi nu se mai însoţeşte, Trece prin flori, prin livede, Nu să uită, nici nu vede. Trece prin pădurea verde Şi să duce, de se pierde; Zboară, până de tot cade, Dar pre lemn verde nu şade. Şi când şade câteodată Tot pre ramura uscată; Umblă prin dumbrava-adâncă, Nici nu bea, nici nu mai mâncă. Unde vede apă rece, Ea o turbură şi trece; Unde e apa mai rea, O mai turbură şi bea. Unde vede vânătorul, Acolo o duce dorul, Ca s-o vază, s-o lovească, Să nu se mai pedepsească. Când o biată păsărică Atât inima îşi strică, Încât doreşte să moară Pentru a sa soţioară, Dar eu om de-naltă fire Decât ea mai cu simţire, Cum poate să-mi fie bine? Oh! amar şi vai de mine! |
 |  |
|
|
|