|
|
|
Trecură săptămânile, lunile şi se apropia împlinirea unui an de la logodna celor doi tineri. într-o sară din iulie, cu câteva zile înainte de petrecerea tradiţională de la Sântu Ilie, Sora Preda se întorcea indispusă şi iritată de la plimbarea prin parcul oraşului.
Plecase de-acasă cu o prietenă, Ana Dănilă, dar în parc se întâlniseră cu un grup întreg de fete şi de băieţi, veniţi în vacanţa de vară. Se mai întâlnise cu unii din ei, aşa, în treacăt. Acum însă erau vreo cincisprezece. Sora strânsese instinctiv braţul prietenei sale, când văzuse grupul, şi voise să apuce pe o cărare laterală, dar tinerii aceia le văzuseră şi începuseră să le cheme.
Vorbeau despre petrecerea ce se apropia, şi studentul în drept Victor Dan voia să-şi impună părerile lui. Spunea că trebuie să facă exerciţii de cadril şi de romană, să se danseze şi aceste două dansuri demodate, întrucât era vorba de jubileul de douăzeci şi cinci de ani al petrecerii de la Sântu Ilie şi se cuvenea să-şi aducă aminte de trecut şi, totodată, să se pună bine cu bătrânii, care strâmbau din nas la dansurile moderne.
Tinerii nu aceptau ideea lui şi nu se lăsau convinşi de argumentele pe care le aducea. Nimeni nu mai cunoştea cele două dansuri, iar timp când să le mai înveţe ca lumea nu mai aveau. Poate că nici tarafele de lăutari nu le mai ştiau.
Victor Dan începu să facă elogiul celor două dansuri, evidenţiindu-le amploarea solemnă, faţă de care rumbele şi foxtroturile nu plătesc nimic. Voia să-i convingă că sunt uşor de învăţat, că sunt clare, arhitectonice, aproape aritmetice, că diferitele lor figuri se imprimă uşor în memorie. Mai susţinea că ar fi bine să ne întoarcem cât de cât spre obiceiurile tradiţionale, că prea ne-am englezit şi ne-am franţuzit, şi că trăbă să le facem o bucurie, de aniversară, şi bătrânilor.
— Cum vă puteţi închipui—perora el—o aniversară, aşa de însămnată, fără dansurile care au deschis întâia petrecere de Sântu Ilie, aranjată, acum un sfert de veac, de tinerimea studioasă din oraş şi din jur? Tu ce crezi, Soro?—o întrebă Victor Dan, întorcându-se spre ea. Nici tu nu eşti de partea mea?
— Eu aş fi bucuroasă, fiind vorba de o aniversare, dar mi se pare că ei au dreptate. E prea puţin timp pentru a le învăţa. Şi apoi, mai este ceva.
— Ce mai este?
— Repetiţiile le-am putea face numai noi, cei care sântem aici, în oraş. Cei din jur, tineretul din satele vecine, care formează grosul publicului, nu le-ar putea învăţa. Şi-atunci, te întreb, ei ar rămâne să fie simpli spectatori?
— Bravo, Soro! Ne-ai salvat! strigă cineva din grup, şi ceilalţi aplaudară.
— Ai dreptate! — zise Victor Dan. — La asta nu m-am gândit. Şi totuşi, eu nu-mi pot închipui aniversara asta fără cadril şi fără romană.
— Şi eu sunt de părerea lui Dan că fără cele două dansuri nu se poate să sărbătorim aniversare —zise Ana Dănilă. Numai cât eu am o propunere.
— Ce propunere? întrebă Dan, curios.
— Să se ofere patru sau şase părechi dintre dansatorii cei mai buni, să le înveţe şi să le danseze numai ei, în pauză. Şi cred că nici n-ar trebui să înveţe toate figurile, pentru că, întregi, dansurile acelea ar dura prea mult, şi n-ar avea toată lumea răbdare să le privească până la sfârşit. E de-ajuns să înveţe doar câteva figuri, şi numai acelea să fie executate.
— Iată, domnule, ce însamnă o fată cuminte!—zise admirativ Victor Dan. Aşa vom face!
— Vorba e: cine va fi profesorul de cadril şi de romană? Tu le mai ştii? întrebă Sora.
— Eu?! —răspunse Dan. Ce-mi întră odată în urechi, nu-mi mai iasă.
— Lui Dan numai ce-i întră-n cap îi iasă răpede, glumi cineva din grup.
— Îmi zboară pleava şi-mi rămân grăunţele, dar la tine se-ntâmplă invers, dragule! răspunse prompt Victor Dan.
— Şi mai este ceva —adaose Ana Dănilă. Care muzicant mai cunoaşte melodiile?
— Vânătu cu taraful lui, dragă fată, —sări îndată cu răspunsul Victor Dan. E şi aniversara lui. Tot el a deschis şi acum douăzeci şi cinci de ani petrecerea de Sântu Ilie. De câte ori nu m-a rugat bărânul să mai pun în program cele două dansuri clasice.
— Clasice?! se mirară câţiva.
— Clasice, da! Generaţia de-acum e împotriva clasicismului, spre pierzania ei! Domnişoarelor şi domnilor, să trecem imediat ad rem. La amândouă e nevoie de părechi. Cine cu cine se înscrie benevol?
Gândul că vor învăţa numai câteva figuri şi perspectiva de a dansa în faţa publicului, că ei vor fi punctul de atracţie al petrecerii, îndemnă trei părechi să se desprindă din grup.
— Prea puţini!—zise Victor Dan. Adică aş mai fi eu. Care dintre domnişoare ar vrea să fie păreche cu mine?
Dintre cele mai tinere nu se mişcă nici una.
— Aş primi eu—zise Ana Dănilă. Eu ştiu unele figuri, dar eu şi cu Sora mai avem încă repetiţii la cor.
— Mulţămesc, domnişoară Dănilă. Foarte frumos din partea dumitale. Şi să nu-ţi pară rău. Vei fi părechea vătafului. Dacă mai ştii din figuri, îţi va fi uşor, cu toate repetiţiile de la cor. Deci, până acum suntem patru părechi. Ba, suntem cinci. A cincea păreche: Sora cu Valentin. Ne mai lipseşte o păreche. E musai să ajungem la şase părechi!
— Nu e sigur că Valentin va putea veni, zise Sora.
— Cum se poate?! Trăbă să vină!
— Şi chiar dacă va veni la petrecere, la repetiţii în nici-un caz nu cred că va putea veni.
— Da, Valentin e foarte ocupat în ultimul timp, — zise subţiindu-şi buzele, Laura Dinu, fostă colegă de liceu cu Sora, studentă.
— E vacanţă, ce Dumnezeu! ştiu că a ieşit de la clinică! stărui Victor Dan.
— Da, a ieşit de la chirugie, după Paşti, dar după şase săptămâni a intrat la ginecologie, zise Sora.
— Iarăşi ca intern?
— Mi se pare că nu. Stă încă în locuinţa închiriată după Paşti.
— Hm! Cum n-ar sta?! zise Laura, insinuant.
— Pe noi, te rog, deci, să ne scoţi din combinaţie. Ca logodnică, eu n-aş putea avea pe altcineva de păreche.
— Aşa este!—oftă Dan. Se mai caută două părechi. Trăbă să le găsim!
— O să le găseşti, că doară nu e toată lumea aici, zise una din fetele care se angajaseră.
Grupul se mişcă, şi tinerii începură să se plimbe.
Laura Dinu şi o altă fostă colegă de-a Sorei, Veturia Popa, împreună cu un student, apucaseră cu un rând înaintea Sorei, care mergea alături de Ana Dănilă.
Sora nu se simţea bine. Cât fuseseră în grup, Laura îi aruncase mereu priviri insinuante şi oarecum dispreţuitoare. Când spusese că, după Paşti, Valentin a ieşit de la chirurgie, Laura o privise ironic şi deschisese gura ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Iar când specificase că Valentin stătea tot în locuinţa închiriată după Paşti, exclamase Hm! Cum n-ar sta?. Era o insinuare, de bună samă. Sora simţise insinuarea nu numai din vorbele Laurei, dar mai ales din privirea pe care i-o aruncase. Oare ce a vrut să insinueze Laura?
Cum mergea cu Ana Dănilă, auzea frânturi din conversaţia celor trei din faţa lor.
— Sunt sigură că n-are să vină, zise la un moment dat Laura.
— Pe siguranţa ta nu se poate pune mare temei. De obicei te cam înşăli. Ai obiceiul să exagerezi, răspunse studentul care le însoţea pe cele două studente.
Sora simţi că vorbesc de Valentin, şi ciuli urechea. Dar o vreme nu mai auzi nimic. Cei din faţa lor vorbeau prea încet, iar Ana Dănilă îi povestea ceva care, deşi nu o interesa, o împiedeca să prindă cuvintele pe care le rosteau cei trei.
— Ştii cum a ieşit de la chirurgie?... Pretexte, dragul meu!...
— Vorbe pe care nu poţi pune nici-un temei — zise Veturia Popa. — Parcă asămenea chestiuni de familie le poate afla cineva aşa cum au fost!
Sora era sigură acum că vorbeau de Valentin. Pricepu şi Ana Dănilă.
Mai trecu un răstimp şi se auzi iar glasul Laurei, dar nu prinseră decâţ frânturi.
— E o femeie .. îl ţine strâns...
Sora încetini pasul şi rămase, cu Ana, mult în urmă. Acum nu mai puteau auzi nimic din conversaţia celor trei. Ana tăcea. Simţea că prietena ei e nervoasă.
— Vreai să ne întoarcem, Soro?
— Da, a-nceput să mă doară capul. Porniră spre casă.
— Iată, parcă regret că m-am angajat la dansurile acelea — zise, întru târziu, Ana. — Dacă erai şi tu cu Valentin, ar fi fost altceva.
— De ce să regreţi? Faceţi un lucru frumos! Dan are dreptate.
— Are, dar, nu ştiu cum, parcă nu mă mai simt bine între tinării ăştia. Poate că sunt prea bătrână pentru a le mai fi tovarăşă de petrecere.
— Auzi colo! Prea bătrână!
— Nu ştiu ce e, dar parcă nu mai este sinceritatea de altădată dintre noi. Discută între ei şi se ceartă mereu de parcă s-au împărţit în tabere duşmane. Eu mă simt mult mai bine în societatea celor de la cor.
— Poate că ai dreptate. Am remarcat şi eu că sunt capabili de răutăţi care înainte nu se pomeneau între noi.
— Şi asta! Parcă s-au înverşunat într-un fel de concurenţă a vieţii. Dacă ăsta-i unul din foloasele universităţii, sunt mulţămită că nu i-am trecut pragul!
— La ce va fi făcut aluzie Laura? Căci o aluzie, o insinuare a fost, de bună samă! Mă mir că se mai interesează de Valentin! ştiu că, după logodna noastră, a spus că Valentin a făcut o prostie.
— E o răutăcioasă şi o înfumurată. O cam cunosc, de altfel, şi ceilalţi. Ştiu eu unde bătea cu insinuarea ei?
— Ai observat şi tu?
— Da, însă nu trăbă să te nelinişteşti din cauza asta. E din firea ei pizmătareţă şi veninoasă. Nu poate suferi să vadă pe cineva fericit.
— O ştiu eu cum e! Dar mi se pare o obrăznicie să faci asămenea insinuări de faţă cu alţii.
— Ce să-i faci? De când e lumea lume, invidia, răutatea şi înfumurarea merg mână-n mână cu obrăznicia. Nimeni nu o mai poate schimba.
Sora Preda se întoarse în sara aeeea indispusă şi iritată acasă. La cină, abia gustă din mâncare, plângându-se de durere de cap. Nu minţea. Trecu în salon, luă, dintr-o cutiuţă, un piramidon şi se duse la bucătărie să-şi ia un pahar cu apă. Se gândi să iasă în grădină, dar renunţă la gândul acesta, îşi aşternu patul şi se culcă. Ar fi vrut să uite cuvintele Laurei, pe care o dispreţuia pentru răutatea, înfumurarea şi firea ei pizmătareţă, dar ele îi reveneau mereu în minte şi o săgetau dureros. Ce voise să spună Laura prin exclamaţia aceea insinuantă Hm! Cum n-ar sta?!? şi cine era femeia aceea care îl ţine strâns? Să fi fost şi fraza aceasta din urmă tot în legătură cu Valentin? Oricum încerca să lege firele, nu înţelegea nimic. Din frânturile pe care le-am auzit, nici nu am cum să înţăleg îşi zise ea. — Vor fi simple vorbe sau clevete răutăcioase. De altfel, nici Veturia, nici studentul acela, după câte am putut pricepe, nu au aprobat-o.
Se întâmplase ceva cu Valentin în timpul din urmă? Inima ei nu-i spunea nimic, nici o adiere de teamă sau de îndoială nu trecuse prin ea. Or, ştia că, în ultimul timp, ori de câte ori avea o nedumerire sau o îngrijorare care o privea pe ea, pe Valentin sau viitorul lor, trebuia, ca să nu greşească, să-şi asculte simţirea intimă. Dacă se simţea liniştită şi curajoasă, repede i se împrăştiau toate gândurile care o turburau.
Analizându-se acum cu atenţie, cum stătea în pat, cu ochii închişi, constată că inima ei nu se teme de nimic. Totuşi, aluziile acelea parc-ar fi fost nişte săgeţi veninoase, care-şi lăsaseră otrava acolo. Şi din otrava aceea se ridica mereu durerea de cap.
Oare ce se petrecuse cu Valentin? îi ascundea sau îi ascunsese ceva?
La Paşti a anunţat-o că probabil va părăsi clinica chirurgicală, unde, fiind prea ocupat, nu putea să-şi vadă cu seriozitate de pregătirea examenelor, şi că îşi va lua locuinţă în oraş. După două săptămâni, îi trimisese noua adresă. Peste şase săptămâni, lucra la clinica ginecologică, desigur că extern, de vreme ce nu-şi schimbase adresa. El îi scrisese că trebuie să facă o practică temeinică şi la clinica ginecologică, pentru că nu avea de gând să ajungă un medic specializat numai într-o ramură a medicinii, ci un generalist, aşa cum era şi tatăl său. O mai anunţase din vreme că va rămâne întreaga vacanţă la Cluj, pentru că el nu mai era propriu-zis student, şi că numai studenţii se pot gândi la vacanţă. Când îl rugase să se repeadă, pentru două-trei zile, ca să fie prezent la petrecerea de Sântu Ilie, el i-a răspuns că va încerca să vină, dar că nu-i poate promite cu certitudine. Spunea că ar ţine foarte mult să poată veni, dar că nu era deloc sigur că va putea, pentru că, deşi nu mai era intern, avea foarte mult de lucru la clinica de ginecologie.
Un singur lucru nu înţelegea Sora: Dacă pentru pregătirea examenelor fusese silit să părăsească o clinică, de ce s-a angajat, după şase săptămâni, la alta, care-l împiedeca tot atât de mult să se ocupe de prepararea examenelor? îşi răspunse că poate practica de-acum, de la clinica ginecologică, va fi mai strâns legată tocmai de examenele restante. Simţea însă că ar fi preferat ca el să precizeze mai clar noua situaţie.
Oare nu cumva această neprecizare ascundea ceva? Dar ce-ar fi putut fi? De ce să nu-i fi scris? Doară ştia că dânsa nu se amesteca în treburile lui particulare, că nu i-a dat niciodată sfaturi, că nu l-a îndemnat să se grăbească, să-şi dea mai repede examenele. Doară ştia că ea îl crede un bărbat harnic să-şi vadă singur de obligaţiile sale. Atunci, de ce nu i-a dat mai multe amănunte despre noua lui situaţie?
Sora simţea că era umilitor, şi pentru el, şi pentru ea, să înceapă a-l bănui că-i ascunde ceva care ar privi-o şi pe dânsa. Nici nu se putea gândi la aşa ceva...
Dar atunci, ce rost au avut aluziile Laurei? Simple vorbe de fată răutăcioasă! Dar zadarnic îşi spunea aşa, căci veninul săgeţilor ei, iată, i-a rămas în inimă şi nu o lasă s-adoarmă. începu iarăşi să o doară capul. Se sculă şi mai luă un piramidon.
Când se urcă din nou în pat, îi veni un gând liniştitor: O s-o întreb mâne pe Laura ce-a vrut să spună prin aluzia aceea. Altfel, mă frământ zadarnic! şi cu cât mă voi frământa mai mult, cu atât mă voi învenina mai tare.
Hotărârea aceasta o linişti şi adormi îndată, cu gândul că, în fond, nu avea de ce să se teamă.
A doua ’zi după-amiază, pe când tocmai era gata să iasă ca s-o întâlnească pe Laura Dinu, se trezi cu Ion Grecu la uşă. Ieşiră amândoi în grădină.
— Nu ţi-a scris Valentin? o întrebă el îndată.
— De-o săptămână nu mi-a mai scris.
— Nici nouă. Şi aş vrea să ştiu sigur dacă vine la petrecere sau nu. Credeam că te-a anunţat pe tine.
— Când mi-a scris ultima oară, nu era sigur.
— Păi chiar nesiguranţa asta nu-mi place. Mai sunt doar câteva zile. Ar trebui să ştiu!
— De ce?
— Ar trebui să aibă un rol la petrecerea asta, să fie şi el printre aranjori, să i se tipărească şi lui numele pe biletele cu ordinea de dans. Se îmbulzesc toţi neisprăviţii!
— Dar cred că ordinele de dans sunt şi tipărite până acum.
— Nu sunt! Domnul Victor Dan mi-a cerut sa-i dau până mâne sară ştirea sigură. A întârziat cu tipărirea pentru chestia aceea cu cele două dansuri. Vrea să le pună în ordine, şi azi se hotărăşte dacă poate recruta părechile care lipsesc. M-am înscris şi eu pentru probele de romană şi cadril.
— Cu cine?
— Ghici!
Sora se gândi şi pomeni vreo patru fete, cu care îl vedea mai des pe Ion.
— N-ai ghicit! Cu Viorica Pascu. Mie-mi plac mai mult elevele de liceu decât studentele, râse el.
— Frumoasă păreche!
— Crezi?
— Parcă tu nu? ştii să alegi!
— De ales s-ar părea că mă pricep, dar ce folos! Rămân cu alesul!...— zâmbi Ion, cu o umbră de melancolie în voce. Şi adaogă:
— În viaţă trăbă să ai şi noroc, nu numai gust...
Sora înţelese aluzia; îi luă mâna şi-i zise cu blândeţe:
— Ce copil mare ai rămas tu, Ioane! Dar ia spune-mi, de ce-ţi sunt mai simpatice elevele decât studentele? Pentru că sunt mai naive?
— Şi pentru asta!
— Şi pentru ce încă?
— Râd mai frumos.
— Nu mai spune! într-adevăr, Viorica luminează sufletul omului, când râde. Râsul frumos e un dar deosebit şi rar. Nu toate fetele râd frumos.
— Câtă vreme sunt dezinteresate, toate râd frumos.
— Şi studentele nu mai sunt dezinteresate?
— Nu prea! Ele au şi început vânătoarea! Sora se opri consternată.
— Ce vânătoare?
— După note bune, după rezultate bune la examene, după diplomă, după cariere, după protecţii, după...
— Vai de mine! şi încă mai sunt şi altele de... vânat?
— Mai sunt, da! După aventuri şi după clevete, după intrigi. Şi mai sunt şi altele... Studentele ştiu prea multe, nu mai pot fi simpatice.
— Se pricep şi la clevete, şi la intrigi?!
— O, şi încă în ce măsură!
— Poate că ţi se pare, Ionică. Poate că ceea ce vezi tu nu sunt decât aspecte ale luptei de întrecere în viaţă. Şi eu m-am schimbat de când am ieşit din liceu, deşi nu sunt studentă.
— Nu! Tu nu eşti ca ele! La ele parc-ar fi vorba de o boală a tinereţii, în doi-trei ani parcă şi pielea obrazului li se face mai dură şi oarecum mai... neruşinată.
— Ionică! Unde-ai învăţat tu asămenea vorbe?
— Nu-s vorbe! Parcă tu nu ai prilejul, în fiecare vacanţă, să constaţi acelaşi lucru?
— Eu? Nu, nu cred!
— Dar nu-i aşa că nu-ţi mai place tovărăşia lor? Să ştii că m-am întâlnit astăzi cu Ana Dănilă şi că mi-a spus întâmplarea de-asară.
— Te-ai întâlnit cu Ana?!
Sora înţelese dintr-odată de ce venise Ion la ea şi de ce vorbise aşa de studente, îl învălui într-o privire duioasă şi recunoscătoare.
— Ascultă, Ioane, oare ce-a vrut să zică Laura Dinu prin aluziile acelea?
— Nu te poate suferi pentru că te-ai logodit cu Valentin. I-ai luat-o înainte. Voia să-l vâneze, ca studentă, pentru ea.
— Dragă Ioane, nu mai folosi, te rog, asămenea expresii tari. Nu ţi se potrivesc. Şi, în cazul dat, nici nu e adevărat.
Doar ştii că Laura a spus că, logodindu-se, Valentin a făcut o prostie.
— Păi, da! O prostie că s-a logodit cu tine! Dar nu mai insist. Ştiu însă cu certitudine că ea îşi pusese ochii pe Valentin şi credea că-l va cuceri mai uşor fiind la universitate, pentru că tu nu erai lângă el. Un an întreg i-a ţinut mereu cărările, şi chiar şi acum se interesează îndeaproape de tot ce face.
Sora tresări. Dacă-i aşa—îşi spuse ea—poate că tot ştie ceva. Şi rămase, o vreme, tăcută.
— A vorbit ceva despre ieşirea lui de la clinica chirurgicală, dar în aşa fel încât parcă n-ar fi ieşit de bună voia lui, deşi Valentin a anunţat despre asta încă din vacanţa de Paşti.
— Valentin nu ţi-a vorbit ori nu ţi-a scris mai multe despre părăsirea clinicii chirurgicale? întrebă nedumerit Ion.
— Mi-a spus că-i dă prea mult de lucru şi că nu-i mai rămâne timp să-şi pregătească examenele restante.
— O să-ţi spună el, sunt sigur, dacă va veni la petrecere.
— Aşadar este ceva?
— El o să-ţi spună mai bine decât pot să-ţi spun eu. însă te asigur că n-a fost nimic rău. A părăsit clinica de bună voia lui.
Sora simţi că se nelinişteşte din nou. Ion nu avusese, până acum, nici un secret faţă de ea. Şi iată că acuma ezită să-i spună din ce cauză a plecat Valentin de la clinică!
— Şi dacă nu-mi va spune Valentin? întrebă Sora.
— În cazul ăsta, dacă voi crede de cuviinţă, am să-ţi spun ce ştiu eu.
Ion rostise cuvintele acestea cu aer de om mare, cu glas de protector, încât Sora, deşi neliniştită, izbucni în râs.
— Bine, Ioane! Văd că am un om care-mi poartă de grijă.
— Să ştii că-i aşa! Nu râde! Crezi că dacă băgăm ceva de samă, nu te înştiinţam?
Sora nu înţelese dmtr-odată că Ion se referea la purtarea lui Valentin.
— Dar nu sunt decât răutăţi de femeie răutăcioasă şi invidioasă. Poţi fi sigură şi liniştită! Uite, ai cuvântul meu! Nu-i nici-o femeie care să-l ţină strâns pe Valentin, cum a insinuat urâta aceea de Laura. Şi sunt sigur că va veni la petrecere. Iată, plec acuma la Victor Dan ca să-i spun să-l treacă între aranjori, îi voi spune că ţi-a scris ţie.
— Dar dacă nu vine?
— Vine cu siguranţă! Ai cuvântul meu!
După tradiţie, la petrecerea de la Sântu Ilie, pe lângă invitaţii, se tipăreau şi nişte mici carneţele, în care, pe o pagină, se tipăreau numele dansurilor în ordinea în care urmau, iar pe pagina a doua, numele aranjorilor, adică a studenţilor mai mari care formau şi comitetul petrecerii.
Sora îl petrecu pe Ion Grecu până la portiţa grădinii, apoi se plimbă din nou pe cărare. Nu mai avea nici un rost să iasă în oraş, să o caute pe Laura Dinu şi să-i ceară desluşiri.
Cu toate asigurările date de Ion, totuşi neliniştea ei nu se risipea. Era acum sigură că Valentin îi ascunsese, în timpul din urmă, unele lucruri. Trebuiau să fie în legătură nu cu ea, îşi zicea Sora, ci cu studiile şi cu examenele lui. Altfel i-ar fi spus şi ei. Mai era sigură că între studenţi şi studente circulau unele zvonuri în legătură cu logodnicul ei, pe care unii le credeau, alţii nu. Să fi fost tot în legătură cu studiile lui? Sora era sigură că Ion fusese sincer cu ea, ca întotdeauna. Dac-a spus el că nu-i nici o primejdie, aşa trebuie să fie! Totuşi de ce nu i-a vorbit despre cauza plecării lui Valentin de la clinica chirurgicală? De ce spusese că-i va comunica însuşi Valentin? Ce putea fi? Zilele până la petrecerea de Sântu Ilie trecură greu pentru Sora, care nu-şi putea împrăştia nedumeririle şi neliniştea decât în vremea repetiţiilor corale pentru concert. Ion îi spunea că repetiţiile la romană şi cadril merg bine, că au învăţat câteva figuri, că dansurile sunt oarecum solemne, dar pline de armonie şi că regreta că nu venise şi Valentin, cu vreo săptămână mai devreme, ca să fie şi el cu Sora una dintre părechile care se ridicaseră acum la opt.
— De-ar veni cel puţin la petrecere! zicea Sora.
— Vine cu siguranţă!
— Dar n-a mai scris nimic!
— De ce să mai scrie, dacă mai sunt doar câteva zile? în adâncul sufletului său, Sora nu se îndoia că Valentin va
veni la petrecere. Totuşi, de fiecare dată, asigurările lui Ion îi făceau bine.
Concertul era din bună vreme pregătit, şi repetiţiile care se mai făceau acum nu mai erau decât repetiţii generale.
Conducătorul corului, învăţătorul Precup, era foarte mulţumit. Pusese în program şi două-trei cântări de pe vremuri, care, după unire, ieşiseră din circulaţie, dar la care el ţinea foarte inult. Le numea punctele jubiliare ale concertului, şi era mândru că tineretul le învăţase bine. Era cu deosebire recunoscător fetelor din cor, care primiseră cu însufleţire să înveţe cântările cele vechi.
 |  |  |
|
|
|