Globusz^® Publishing 

Cele două săptămâni de concediu trecură repede, şi Valentin se trezi aproape de ziua înapoierii la clinică. Măria Grecu, soţia doctorului, şi Ana Preda aranjară, pentru acest prilej, o petrecere de după-amiază, cu carne la frigare, în grădina de pomi a doctorului. Grădina era aproape de oraş, între vii. Ion Grecu o cumpărase de vreo cinci ani. Pomii, vreo sută de pruni, de meri şi peri, erau numai în partea de şes. Pe coasta ce se ridica pieptiş, mai la deal, fusese odată vie, dar când cumpărase doctorul terenul nu mai erau decât câteva viţe prizărite. Voise el să planteze din nou toată coastă cu vie, dar an după an nu reuşise să facă rost de banii necesari. Pusese el mereu deoparte câte ceva, dar nevoile vieţii nu-l lăsaseră să se apropie de ei.

Cele două familii se întâlniseră deci la grădina doctorului, în preziua plecării lui Valentin. Nu mai invitaseră, ca de obicei, nici pe Sava Scurtu, directorul Fortunei, şi nici pe părintele Nistor. Ei fuseseră, nu de mult, oaspeţii advocatului Preda, în duminica de după Sântu Ilie, când se făcuse logodna Sorei cu Valentin. Deşi participase şi părintele Nistor, nu se făcuse logodnă solemnă, cu schimb de inele, ci numai o simplă întrunire cu petrecere în familie. Propunerea de a se proceda aşa fusese a directorului Fortunei. Logodna se cade să se facă la biserică numai odată cu cununia, spusese el, şi cei doi tineri fuseseră imediat de acord. Ei nu aveau nevoie de nici o recunoaştere oficială a promisiunii lor reciproce. Numai mama Sorei rămăsese o vreme cam întristată, dar apoi se liniştise şi ea. La urma urmelor, era deajuns şi atât. Lumea va afla şi nu se va mai mira dacă-i va mai vedea pe tineri purtându-se ca doi logodnici. Nu va mai putea cleveti nimeni nimic, cum se întâmplase îndată după petrecera tradiţională de la Sântu Ilie, când se auzise că Sora s-ar purta prea liber, prea îndrăzneţ, cu Valentin, sau că Valentin, cunoscut ca tânăr cuminte, ar fi prea stăruitor în insistenţele lui pe lângă Sora. Dacă se va şti că sunt logodiţi, vor înceta toate vorbele. Ea ştia că toate clevetele care se stârniseră nu aveau nici un temei, că la petrecerea aceea nu fusese nimic nefiresc în purtarea tinerilor, dar ştia că numele bun al unei fete poate fi adumbrit cu astfel de vorbe şi păreri superficiale.

Aşa se face că, la grădina doctorului Grecu, nu se întruniră decât familiile celor doi logodnici. Petrecerea era în cinstea lor şi pentru plecarea lui Valentin.

Frigăruile reuşiră de minune, mai ales datorită soţiei advocatului, care era meşteră mare în pregătirea lor. îi fusese de mare ajutor şi Iuliu, şi fetiţa doctorului, Ana, dar mai ales Virgil, care era îndemânatec la toate. Când se apropia Sora, ori Valentin, să mai învârtă şi ei la frigări, Virgil îi alunga îndată:

— Lăsaţi-ne, că facem noi toată treaba! — zicea el. Voi vedeţi-vă de ale voastre!

Adevărul era că lui Virgil i se părea că, după logodnă, sora-sa şi cu Valentin trecuseră oarecum în rândul oamenilor mari şi că nu le mai şade bine să se chircească lângă foc.

Ion Grecu, fratele lui Valentin, aducea mereu crengi uscate dintr-o grămadă rămasă din primăvară într-un colţ al grădinii. Părea să nu-l intereseze petrecerea, lăsa impresia că era prezent doar dintr-o obligaţie familială, şi, parcă pentru a accentua această impresie voită, îşi făcea de lucru cât mai departe de ceilalţi. Umblase încruntat şi înainte de logodna Sorei, dar de la logodnă încoace era mai mult abătut. De altfel, de când venise în vacanţa, numai rar îl puteai întâlni pe străzile oraşului, şi-atuncea singur şi îngândurat. Unii dintre colegii lui plecaseră, peste vară, într-o tabără de muncă, şi băiatul ar fi voit să meargă şi el, dar doctorul nu-i dăduse voie. Aş înţălege să vrei să lucrezi într-un birou advocaţial—îi spusese taică-său—să faci puţină practică, dar nu văd ce-ai căuta tu într-o tabără de muncă. Se vede treaba că tot mai faci parte din organizaţia aceea de complotişti. De-atunci, Ion ocolea orice discuţie cu tatăl lui, fiind convins că, orice i-ar spune, bătrânul tot nu va înţălege ce făceau şi ce năzuiau ei. în ultimele luni dinainte de vacanţă o mai rărise cu participarea la întrunirile acelea tinereşti. Mai ales după ce primise o scrisoare din partea Sorei, în care fata îl dojenea prieteneşte că nu-şi vede de carte. Dar nu o rupsese detot cu ele. Se pusese pe învăţat cu mai mult temei decât înainte, îndemnat mai cu samă de o ironie a Sorei, care, în scrisoarea aceea, prevedea că îl paşte pericolul de-a ajunge să îmbătrânească în studenţie, ca Victor Dan, nestorul universitarilor din oraş. Perspectiva unei asemenea ruşini, pe care nu o putea accepta, îl îndemnase să-şi dea toate colocviile. Credea că făcuse o mare ispravă, şi de aceea fusese foarte contrariat că taică-său nu-i dăduse voie, în schimb, să meargă în tabără. Şi-acum, ca şi cum nu i-ar ti fost de-ajuns supărarea aceasta, colac peste pupăză, logodna asta a Sorei! Câteva zile se gândise că, după plecarea lui Valentin, va trebui să aibă o explicaţie cu ea, dar, stăruind mai mult asupra acestei intenţii, îşi dădu sama că nu prea ştie ce anume ar fi de explicat. Totuşi, întristarea în care îl aruncase logodna, pentru el neaşteptată, a Sorei cu frate-său, Valentin, nu-l părăsise, ba, dimpotrivă, îi agrava sentimentul că, în toate împrejurările vieţii lui familiale, el este un nedreptăţit.

Fripturile se rumeniră şi începură să fie duse, care cum era gata, pe cărpătoarele curate, de lemn, de pe măsariţa albă aşternută pe iarba verde.

Ospătarea începu în mijlocul veseliei generale.

Ion, care aştepta să fie invitat, şi nu fu, se aşeză mai la o margine. Suporta greu veselia celorlalţi şi ar fi vrut să se ridice şi să plece. Dar îşi dădu sama că nu-şi poate permite o asemenea grosolănie faţă de ai săi şi faţa de familia advocatului Preda, cu atât mai mult cu cât serbau cu toţi, pentru a doua oară, logodna lui frate-său cu Sora, şi că nici nu putea să rămână mereu departe şi îmbufnat. De aceea, ca sa-şi mascheze năcazul, începu să facă pe paharnicul, destupând el sticlele şi turnând în pahare, deşi după slujba asta râvnise Virgil. Primul pahar, din porunca doctorului, fu numai de vin curat.

— În sănătatea lui Valentin şi a Sorei, închină el cu bună-voie.

— Să trăiască întru mulţi ani! răspunseră toţi în cor, afară de Ion, căruia urarea ii rămase în gât.

De ciocnit, însă, trebui să ciocnească şi el cu cei doi sărbătoriţi. Dar mâna îi tremură şi vărsă puţin din pahar. Stângăcia aceasta îl revolta împotriva lui însuşi şi se hotărâ să nu-i mai pese de nimic de-aci înainte. Şi, la urma urmelor, de ce mi-ar păsa?—se întrebă Ion, privind furiş la Sora. Am copilărit cu ea, ne-am împrietenit, am ţinut mult la părerile ei, nu i-am ieşit niciodată din voie, am făcut adeseori prostii de dragul ei, dar, în sfârşit, ce-are aface? O deziluzie în plus şi-atâta tot! şi nici măcar o deziluzie! Ce, m-am gândit vreodată că mă voi căsători cu ea? Nici poveste! Atunci? Mi-a plăcut pentru că era drăguţă, inteligentă şi prietenă bună. De fapt asta era: o prietenă bună. Iar eu i-am fost un prieten bun şi aşa îi voi rămâne. Dar, deşi ajunse la concluzia aceasta, totuşi sentimentul deziluziei stăruia în sufletul lui.

Aşezându-se pe pajişte şi renunţând, mai apoi, la ideea de a pleca, Ion se hotărâse totuşi să nu mănânce şi, mai ales, să nu se atingă de băutură. La început reuşi să se ţină de hotărârea luată, însă după ce-şi dădu sama că nu-şi poate risipi, cu toate argumentele pe care şi le producea, sentimentul acela de deziluzie, se năcăji rău, şi, de năcaz, începu să bea, şi numai vin gol.

Ceilalţi, cum se-ntâmplă de obicei la frigare, când joate furculiţele se îmbulzesc pe cărpătorul comun, nu prea băgară de samă că mâncase mai nimic, afară de mamă-sa, care era mereu cu ochii pe el. Dar când începu să bea, mai ales că la început dădu peste cap, la repezeală, vreo trei pahare, se uitară miraţi la el, dar nu ziseră nimic, că doară se adunaseră să petreacă.

Ion începu să bea de năcaz, dar pe urmă îi veni în gând să se îmbete, aşa, de plăcerea lui, ca să le dovedească tuturor că nu-i păsa de nimeni şi de nimic pe lumea asta. Şi nu i-ar fi fost greu să-şi împlinească dorinţa, pentru că vinul era bun şi tare, iar el îl bea aproape pe inima goală, căci îmbucase doar câteva bucăţele de carne.

Va fi fost poate la al cincilea păhărel de vin simplu, când maică-sa îi zise:

— Mestecă-l cu apă, Ionică! E un vin prea tare ca să-l bei gol.

— Nu există vin tare, ci numai om slab — râse advocatul. — Iar Ion nu-i dintr-un neam de la câmpie, unde oamenii nu beau decât moare de varză.

— Noi, cei crescuţi în regiuni cu vii, suntem mai rezistenţi, zise şi doctorul Grecu, uitându-se cu plăcere la Ion.

Se bucura că băiatul începuse a fi mai vorbăreţ, era mai atent la ce se petrecea în jurul lui, iar obrajii lui, mereu palizi de când venise în vacanţă, se mai coloraseră.

— Încă nu simt să fi băut ceva, zise cu mândrie Ion. îşi continuă cu atenţie slujba de paharnic.

Vinul era înmiresmat şi tare. Ion mai bău două-trei pahare, tot simplu, fără să-şi deie sama că i se urca la cap, că devenea din ce în ce mai guraliv, încât abia mai ajungea şi altul la cuvânt. Nu-şi dădu sama până când, umplând iar paharele cu vin, nu se-nclină prea tare în faţa lui Vasile Preda, părând că vrea să-nchine până la pământ.

Când îşi umplu din nou paharul lui, mamă-sa-i zise iar:

— Grijăşte, Ionică! Pune-ţi şi apă!

De data asta o ascultă, îşi puse şi apă, dar lasă paharul neatins.

— Are porneală bună colegul—zise râzând advocatul. Ştie că apa nu-i bună nici în cizmă.

Dar Ionică nu se atinsese de pahar pentru că se simţise dintr-odată invadat de o căldură mângâietoare şi în acelaşi timp dătătoare de putere. Se simţea invulnerabil, iar sentimentul acela de deziluzie se risipise cu totul. O mare bucurie de viaţă izvora din sufletul lui, şi dintr-odată îi veni să cânte. Folosi un moment de linişte, de pauză în conversaţie, şi începu o doină. O luă prea sus. Se opri şi începu din nou. Se lăsase într-un cot pe iarbă şi cânta. Avea o voce frumoasă, învăluitoare. Toţi ascultau. El coborâse pleoapele şi nu vedea pe nimeni. Când termina, răsunară aplauze şi strigăte de Bravo, Ionică!. Distinse, dintre toate, vocea Sorei. Da, se-nţălege! Sorei îi plac cântecele frumoase, da’ să vedem cine i le va cânta... îşi zise el zâmbind, şi întinse mâna după pahar. Dar cum era cu pleoapele coborâte, nu-l nimeri, ci îl vărsă.

— Nu s-arată cântăreţului să-şi bată joc de vin, să-l amestece cu apă, zise, solemn, advocatul.

Ion îşi umplu paharul cu vin curat şi-l bău pe jumătate. Se lăsă iar într-o dungă şi începu alt cântec, apoi altul. Virgil veni lângă el, se aşeză în iarbă şi asculta întins.

— Aşa mai înţăleg şi eu frigăruie la grădină!— zise advocatul. Fără cântec, nici nu există adevărată petrecere românească. Pe vremea mea studenţii nu jucau fotbal, dar ştiau mai multe doine şi romanţe decât cei de azi. Şi dacă ne-ntâlneam la un pahar de vin, nu se putea fără cântec. îmi pare bine că cel puţin unii continuă tradiţia.

— Este o romanţă nouă, domnule Preda — zise el, primind cu satisfacţie lauda advocatului. — Nu-s sigur că am prins-o bine, dar e ceva rar.

— Sunt sigur că ai prins-o!— răspunse, încurajîndu-l, advocatul. Dă-i drumul!

Ion căută în buzunar, scoase un portofel cafeniu şi din el o bucăţică de hârtie împăturată. Erau trei strofe scurte, scrise-cu creionul, îi veni în minte şi melodia. Romanţa era într-adevăr frumoasă. Apoi Ion reveni la doine şi romanţe cunoscute de toţi, şi-atunci intrară în cântec şi Valentin şi Sora. Dar cum el nu avea voce de cântăreţ, începură să cânte şi cele două femei, aşa că, în grădină, pe însărate, se ridică un cor în toată legea.

Apropierea Sorei îl irită, la început, pe Ion, dar când vocile lor se înfrăţiră, se linişti îndată şi cânta cu tot mai multă însufleţire. Ei doi se potriveau la voce. Hei! De câte ori cântaseră duet! O caldă bucurie îi umplu sufletul şi simţi deodată că nu mai e năcăjit pe Sora.

Sora îl aplauda cu entuziasm, ca pe vremuri. Ba, după o romanţă veche, Călugărul din vechiul schit, la cântarea căreia contribuiră şi cele două femei şi advocatul Vasile Preda, Sora îl îmbrăţişa şi-l sărută pe amândoi obrajii. Ion tresări, simţi cum îl ia un val de lumină, se trezi parcă din ameţeala vinului şi-şi zise: Poftim! Nu s-a schimbat nimic între noi doi!

La întoarcerea în oraş, Valentin se nimeri, la un moment dat, în rând cu maică-sa şi cu Ana Preda, iar Ion se trezi că merge alături de Sora. Deşi nu era deloc ameţit, era încă destul de înflăcărat de vin.

— Am să-ţi spun un cuvânt, Soro, zise el, cât ce rămaseră mai în urmă.

— Spune, dragul meu.

— Dacă n-ar fi vorba de Valentin, m-aş fi supărat rău pe tine.

Fata nu pricepu dintr-odată.

— Vorba e că e frate-meu. Altfel am fi tăiat toate punţile. Să ştii! Vorbesc foarte serios!

— Măi Ioane — zise Sora, pricepând unde bat cuvintele lui Ion —, dar tu ai fost totdeauna foarte serios. Tocmai de aceea sper că vom rămâne foarte buni prieteni.

— Se-nţălege că vom rămâne, dacă-i frate-meu!... răspunse Ion oftând.

— Eu te iubesc şi-acuma ca şi mai înainte, dragă băiatule! zise Sora mişcată.

— Acuma înţăleg! şi eu la fel! şi pentru a te convinge, iată, te felicit din toată inima pentru logodna ta cu Valentin.

Sora rămase o clipă pe gânduri, apoi zise serioasă, cu o voce gravă:

— Într-adevăr, Ioane, numai tu nu m-ai felicitat până acum pentru logodnă...

A doua zi îl însoţiră amândoi pe Valentin la gară.