Globusz^® Publishing 

De vreo două săptămâni, la cele două cluburi politice din localitate se grămădea lume peste lume. Cetăţenii, adunaţi grupuri-grupuri, discutau îngrijoraţi în clubul partidului de la putere, şi tot mai însufleţiţi în acela al opoziţiei, începuse să circule zvonul despre o apropiată schimbare de guvern, îndeosebi clubul opoziţiei era tot mai populat. Erau sări în care lumea nici nu mai încăpea în cele două camere ale localului, şi oamenii ajunseseră să discute şi pe coridor, şi pe scara care ducea la etaj. Cetăţenii care nu mai dăduseră pe la club de luni de zile, se interesau acum de posibilităţile venirii la putere şi dădeau din coate ca să poată pătrunde prin mulţime până la fruntaşii locali ai partidului, să-i salute şi să schimbe o vorbă cu ei. Alţii, care nu mai fuseseră, de la ultimele alegeri, pe la club şi despre care se auzise că s-au înscris în alte partide, erau acum nelipsiţi sară de sară şi cei mai optimişti când se discuta despre probabilitatea schimbării guvernului.

Versiuni noi circulau în fiecare zi, şi erau destul de mulţi, în amândouă taberele, care abia aşteptau să se termine programul la serviciu, ca să alerge la club. îngrijorările ca şi însufleţirile din cele două cluburi politice începură să se extindă şi asupra familiilor. Se discuta până noaptea târziu, făcându-se planuri pentru momentul venirii la putere—în unele, pentru vremurile de răstrişte ale opoziţiei în altele. Se iscau discuţii înfocate între soţ şi soţie despre posturile pe care bărbaţii ar fi trebuit să le ceară şi să le ocupe, dacă n-ar fi fost—cum îi dovediră a fi, în această împrejurare, nevestele lor— nişte mototoli şi papă-lapte. Ba erau femei care duceau şi în stradă agitaţia de acasă. Cele care nu se mai îndoiau că unul sau altul din posturile importante vor fi ocupate de soţii lor, începură să-şi ţină capul sus şi căutau orice prilej să le întâlnească pe cele ale căror bărbaţi urmau să cadă din culmea puterii, pentru a le putea privi sfidător şi chiar să le adreseze câteva cuvinte înţepătoare. Şi, dimpotrivă, cele ale căror soţi mai erau încă în posturi importante, evitau să mai iasă prin oraş, ca să nu fie jignite de rivalele lor politice.

În birouri se lucra din ce în ce mai puţin. Mai ales diurniştii, care ştiau că, dacă se schimbă guvernul, zilele lor sunt numărate. Pe lângă aceştia, mai erau numeroşi alţi slujbaşi, de toate categoriile, care ajunseseră în posturi numai datorită serviciilor electorale aduse partidului, aşa-numita clientelă politică, care de asemenea nu mai aveau chef să lucreze de vreme ce, odată cu căderea guvernului, urmau, conform tradiţiei, să fie scoşi din slujbe sau permutaţi cine ştie unde, în ce colţ de ţară.

Până şi la percepţia comunală se simţea neliniştea iscată de zvonul schimbării de guvern. Scăzură dintr-odată încasările. Agenţii de urmărire se mişcau mai încet. Somaţiile de plată se adunau tot mai multe în servietele lor. Până şi perceptorul-şef pierduse ceva din străşnicia lui. Licitările fură sistate, cele fixate se amânară fără termen. Se ştia din experienţa trecutului că, dacă se schimbă guvernul, slujbaşii se puteau considera, până după alegeri, în concediu. De ce să se mai pună rău cu contribuabilii? Mai ales că nu se ştia niciodată de unde va sări iepurele: cine va ajunge primar, cine ajutor de primar, cine membru în comisia interimară, cine şef al poliţiei, cine prefect, subtprefect, deputat, senator, funcţionar la primărie, la prefectură, la poliţie.

Puţini cetăţeni rămăseseră liniştiţi şi-şi vedeau de treburile lor ca şi înainte de-a începe să circule zvonurile. Nu pentru că n-ar fi crezut că este posibilă schimbarea de guvern. Nimic nu se petrecea, în ţară, mai uşor şi nu era mai de neprevăzut decât căderea unui partid de la putere şi venirea altuia. Ci pentru că nu se amestecaseră şi nu se amestecau în politică, ci se mulţumeau să meargă pe drumul apucat încă înainte de unire, care le dădea putinţa să-şi vadă liniştiţi de îndeletnicirile lor. Ei frecventau Cazina română, ca şi înainte de unire, şi deşi nu mai erau socotiţi ca făcând parte din opinia publică a oraşului, erau singurele pietre pe care valurile politicianismului nu le mişcau din locurile lor, singurii pe care se răzima continuitatea unei vieţi româneşti culturale, sociale şi economice: liceul cu profesorii, banca Fortuna cu funcţionarii ei, despărţământul Astrei cu corul, cu biblioteca şi sala de lectură, cu petrecerea tradiţională de la Sântu Ilie, cu cele două-trei reprezenţii teatrale de diletanţi pe an, cu turneele despărţământului Astrei în satele din jur.

Cei întraţi în apele politicii de partid nu mai aveau vreme pentru astfel de îndeletniciri, şi nici nu le mai credeau necesare, concentrându-şi interesul numai asupra situaţiei lor personale şi crezând că prin aceste situaţii se creează noua viaţă românească de care ţara are nevoie. încolo, sarcinile de ordin general, cele culturale, ca şi cele economice, era, după părerea lor, firesc să cadă în cârca statului, şi de aceea priveau cu superioritate la puţinii inşi care mai stăruiau pe drumurile apucate altădată.

La Cazina română se discutau adeseori schimbările care începuseră să se producă, după unire, în viaţa socială, se expuneau păreri şi se exprimau temeri cu privire la posibilitatea de aşezare a noii societăţi şi la felul ei de dezvoltare în viitor, lipsită cum era de un ideal înalt de viaţă şi de unul naţional bine precizat.

Pe lângă persoanele pe care le-am cunoscut până acum, la discuţiile de la Cazina română mai luau parte, în ultimul timp, directorul liceului, Vasile Andron, bărbat de vreo cincizeci de ani, fost profesor la unul din liceele confesionale, înainte de unire, contabilul Verzaru, un învăţător bătrân, Pre-cup, vreo patru profesori mai în vârstă de la liceu şi doi dintre cei mai tineri, care, împreună, contribuiau de obicei la activitatea culturală a despărţământului Astrei la sate.

Într-o sară, pe când începuse să se adune lumea la cazină, Ionică, băiatul de serviciu al mărgineanului Bucur Popa, proprietarul localului, întră ca o furtună în sala de lectură şi aruncă bomba unei ştiri pe care el o considera senzaţională:

— A căzut guvernul, domnilor!

În sala goală—era zi de lucru—strigătul băiatului răsună atât de tare, încât cuvintele, aruncate repede, nu se înţeleseră.

— Ce spui tu, măi Ionică?! întrebă din odaia vecină, cu mese, contabilul Verzaru.

Ionică răsări în prag şi mai spuse o dată, foarte agitat, cu ochii scânteietori:

— A căzut guvernul, domnilor!

— E sigur, sau e vorba tot de nişte zvonuri?

— Acum e sigur! A venit în clipa asta nenea Bucur de la primărie şi ne-a spus. Zice că-i o zarvă şi o jălanic acolo, de să ferească Dumnezeu!

Directorul Fortunei zâmbi înseninat şi zise:

— Unii se-ntristează şi alţii se bucură! Aşa-i la roata norocului, frate Ionică!

— Da, însă spunea nenea Bucur că erau unele nereguli, pe care ar fi vrut să le pună în rânduială, şi acuma nu mai au timp.

— Şi cine a venit în loc, frăţioare Ionică? întrebă directorul liceului.

— La primărie? încă n-a venit nimenea.

— Nu la primărie, la guvern!

— Păi, sigur că opoziţia! — răspunse băieţandrul, cu un aer de superioritate. — şeful ei a fost încredinţat cu formarea noului guvern. Lista oficială încă nu se cunoaşte. Nenea Bucur spunea că circulă vreo trei până acum.

— Văd că eşti însufleţit şi tu, măi Ionică—zise advocatul Preda. Eşti cumva din opoziţie? Nu ştiam până acum că ţii cu vreun partid.

— Nici nu ţin, domnule advocat, sau, mai bine, adevărul e că ţin cu toate, căci toate sunt româneşti.

— O să ajungi un bun negustor, dragul meu —zise Verzaru. Aşa se cade negustorului, să ţină mereu cu partidul care vine la putere. Cel care cade în opoziţie nu mai plăteşte două parale.

— S-aduc un rând?

— Adă, măi Ionică — ziseră mai mulţi —să închinăm şi noi în sănătatea noului guvern.

— Poate că până acum va fi şi depus jurămânul, zise părintele Nistor.

— Nu! Spunea nenea Bucur că jurământul se va depune mâne la amiază sau chiar mâne sară. Şeful guvernului are încă neânţălegeri cu partidul, cu privire la formarea lui. Aşa se vorbeşte la primărie, zise Ionică şi, ieşind din sală, o luă la goană pe scări de făcu să răsune tot coridorul de paşii lui îndesaţi.

Ionică tocmai adusese ultimele patru halbe—erau doisprezece oaspeţi la cazină, şi el nu putea să ducă decât cel mult două halbe

Într-o mână—când întră Vasile Grecu. Doctorul părea abătut.

— Era cât pe-aci să-mi fac păcate cu tine—zise Sava Scurtu. Credeam că te-ai dus la clubul opoziţiei, în sară asta, că ne-ai trădat.

— Dacă-mi ardea de trădare, mergeam la celălalt — zise doctorul. — Nu-s aşa de prost să trag la năcaz şi sărăcie, când, şi aşa, am destulă, şi de una şi de cealaltă.

— Cum?! Tu nu ştii nimic?! Păi tocmai la asta mă gân-deam şi eu! De azi, opoziţia a ajuns la guvern!

— Adevărat? Cine v-a spus?

— Crainicul nostru, fratele Ionică!

— Nu cred să se facă atât de răpede schimbarea de guvern!

— Tu nu crezi, şi noi am şi închinat în sănătatea noului guvern! ştirea a adus-o Bucur, de la primărie. Zice că-i o panică pe-acolo!

— Dacă-i aşa, poate că-i adevărat. Sunt nereguli mari, după cum am auzit.

În sară aceea şi-n alte două care urmară se făcu politică şi la Cazină română. Se adeveri ceea ce până atunci numai se zvonise: că în partid erau mai multe fracţiuni, care acum ameninţau cu sciziunea, dacă nu li se va da satisfacţie. Şi fiecare fracţiune, pentru a fi satisfăcută, cerea locuri multe şi importante în guvern. Fracţiunile, grupuleţele, clicile aveau ramificaţii, pornite de la centru, până în cele mai îndepărtate organizaţii. Cel mai puternic grup, al tinerilor, care fusese şi cel dintâi în lupta din timpul opoziţiei, declara sus şi tare că nu se va mai lăsa înşelat de bătrâni, care, când e vorba de răsplată, îşi uită promisiunile. Tinerii cereau, nici mai mult nici mai puţin decât trei portofolii, între care neapărat pe cel al Internelor.

Urmară trei zile agitate, de ştiri contradictorii, cu liste de guvern care se băteau cap în cap. Ramificaţiile din oraş ale fracţiunilor din partid ajunseră aproape la cuţite, şi clubul se schimbă într-un adevărat viespar.

La Cazină română, discuţiile se învârteau, ca şi în tot oraşul, în jurul listelor oficioase ale guvernului şi se făceau diferite combinaţii şi speculaţii, fără ca oameni să se învrăjbească între ei, ca unii ce nu se aşteptau nici la mai bine, nici la mai rău, indiferent ce listă ar fi rămas definitivă. Puteau judeca astfel cu mai multă obiectivitate.

Nichita Marele, fostul prim-contabil al băncii Fortuna, nu lua parte la aceste discuţii. El îşi bea liniştit berea, uitându-se când la unul, când la altul dintre comeseni, părând a-i asculta cu atenţie. La un moment dat, advocatul Vasile Preda se întoarse spre el şi-l întrebă:

— Dar dumneata, domnule Nichita, nu ai nici-o opinie?

— Ba am, cum să n-am?! Eu nu sunt de acord cu nici una din listele dumneavoastră pentru că nici unul din cei pe care i-aţi pus pe liste n-a făcut nici o declaraţie împotriva legii conversiunii agricole.

— Cum sa facă, domnule Nichita, daca se aşteptau să vină la guvern şi să între în alegeri?! — zise părintele Nistor. Doar nu erau să-şi taie singuri creanga de subt picioare! Cine i-ar mai fi votat la sate? Ei au fost mai cuminţi şi au afirmat mereu, şi în presă şi în parlament, că legea s-a făcut din iniţiativa lor.

— Dacă-i aşa, însamnă că am dreptate! Nu sunt buni de miniştri! Să rămână oameni particulari, ca mine ori ca dumneata. Să nu-şi ia sarcini publice, dacă nu înţăleg interesul public. Să nu mai facă experienţe pe socoteala ţării! Să le facă numai cu averea lor particulară!

Deşi trecuse aproape un an de la întrarea în vigoare a legii conversiunii, bătrânul era şi acum revoltat şi aştepta abrogarea ei.

— Trecând cu privirea peste aceste liste—zise Sava Scurtu—un lucru mă miră cel mai mult. Şi nu numai acum, ci la fel m-am mirat de câte ori s-au produs schimbări de guvern. Cum se poate ca aceeaşi persoană să fie astăzi la Domenii şi mâne la Interne?! într-un guvern, unul deţine, azi, portofoliul Finanţelor, iar mâne, când îi vine iarăşi partidul la putere, te trezeşti cu el ministru al Sănătăţii Publice! şi cum de se pot găsi astfel de oameni care cutează să primească un minister, când ei n-au putut face nici-o ispravă ca prefecţi, ca primari, ca directori ai unei bănci de provincie?! şi ce fel de oameni sunt aceia care-i aleg să fie miniştri pe asămenea nepricepuţi?!

— Ei, domnule director, ce întrebare mai pui şi dumneata! Parcă nu ştii că, odată cu scaunul de ministu, capătă, prin inspiraţie, şi cunoştinţele necesare într-un domeniu sau altul, şi puterea de muncă, şi înţelepciunea de care are nevoie un conducător, răspunse, zâmbind, Verzaru.

— Asta e o mare nenorocire pentru ţara noastră—continuă directorul Fortunei. Un om nu se poate pricepe decât într-o singură meserie. Cine se pricepe la toate, nu se pricepe la nici-una!

În sfârşit, după trei zile de aşteptări înfrigurate, noul guvern depuse jurământul. Discuţiile la Cazina română, intrară iarăşi pe vechiul făgaş. Dar frământările, numirile noi care urmară abia de-aici încolo, abătură de la orice muncă adevărată o însemnată pătură socială a oraşului. Ca de obicei în asemenea prilejuri, se vădeau şi se porneau mai mult urile decât prieteniile, se răscolea un adevărat viespar, căruia îi trebuia luni de zile pentru a se linişti.

În cele trei zile de criză, doctorul Grecu venise târziu la cazină, mai târziu decât de obicei, şi mereu abătut. Nu prea lua parte la discuţii, ci asculta, cu gândurile risipite, vorbirile celorlalţi.

În a patra sară, directorul Fortunei, când ieşiră de la cazină, îl petrecu pe doctor spre casă.

— Să mai fac şi eu oleacă de mişcare—zise el. Azi am stat toată ziua în birou. Ne-au venit de la uzină datele pentru contabilizare.

Merseră o vreme tăcuţi, pe străzi aproape pustii.

— Îmi pare că de câteva zile nu ţi-s toate oile acasă, doctore —începu, întru târziu, directorul. — S-a întâmplat ceva? Ai pe cineva bolnav în familie?

— Nu! Mulţămită lui Dumnezeu, de asta nu mă pot plânge. Am eu destui bolnavi, dar în cealaltă familie. Am febră tifoidă în două sate.

— Hm! înţăleg!

— Ce înţălegi?

— Cauza indispoziţiei tale.

— Te rog să mă ierţi, dar te-nşăli. Oricât ne-ar păsa de alţii, tot mai aproape-i cămaşa decât haina. Mă-ngrijorează Ion.

— Dar ce, i s-a întâmplat ceva?!

— Nu-şi prea vede de carte.

— Te-a informat Valentin?

— Nu! Valentin e înglodat în lucru până peste cap. Mi-a atras atenţia chiar unul dintre profesorii lui de la drept.

— Era el cam amator de sport încă din liceu...

— Aşa a şi rămas. S-a înscris acolo în echipa universitară. Asta n-ar fi nimic. Eu, ca doctor, nu condamn sporturile, cîtă vreme sunt raţionale. E vorba însă de altceva, mult mai primejdios decît sportul. E vorba de mişcarea asta studenţească. Valentin termină curînd anul al cincilea de medicină şi n-a fost ispitit nici odată să pună ţara la cale. Nu l-a interesat nici un partid politic. Politica lui a fost numai medicina. Ion e de-abia în anul întâi la drept şi nu se mai gîndeşte la carte.

— Te referi la mişcarea asta naţionalistă, antisemită? După câte ştiam, nu-i vorba de un partid politic.

— Şi ce importanţă are dacă-şi spune sau nu-şi spune partid? în realitate, tot de politică e vorba. Aproape toţi care întră în mişcarea asta nu-şi mai văd de carte, nu-şi mai dau examenele şi se cred mari reformatori.

— Te-a înştiinţat profesorul acela?

— Da. E un vechi cunoscut de-al meu şi un prieten bun. El mi-a spus că nici măcar nu e vorba de o acţiune pe faţă, ci de una tainică, de un fel de conspiraţie.

— Conspiraţie?!

— Poate că nu am folosit termenul cel mai potrivit. Prietenul meu, pe care l-am întâlnit mai zilele trecute, mi-a spus că tinerii care întră în mişcarea asta se dedau la o acţiune clandestină, misterioasă. Că li se dă o educaţie tipic sectară, după metoda sectelor religioase. Că ar fi—mai ştiu şi eu ce să cred? — un fel de religie nouă, cu metode de acţiune proprii, pe care sunt obligaţi, subt jurămînt, să le păstreze secrete.

— N-am auzit de aşa ceva!

— Nici eu n-am auzit pînă acum. Dar, după câte mi-a spus el, cred că tineretul e îndrumat sistematic către un fel de autosugestie, şi eu, ca doctor, ştiu că autosugestia poate deveni o boală psihică extrem de primejdioasă pentru individ, cind e practicată de unul singur, şi nespus de primejdioasă pentru societate, când e practicată în masă.

— Dar oare cine-i îndrumă spre astfel de metode?

— Nu se ştie. Băieţii nu spun nimic.

— şi care ar fi autosugestia?

— Că ei, tineretul, sunt totul în ţara asta, că numai de la ei poate veni mântuirea.

Savu Scurtu începu să râdă.

— Doctore dragă, pentru asta nu e nevoie de nici-o autosugestie ! Tinerii totdeauna au crezut aşa, au judecat aşa. Totdeauna li s-a părut că ei sunt totul, că pe ei se razimă viitorul ţării şi aşa mai departe. Adu-ţi aminte cum eram noi când eram tineri. Nu credeam că noi o să răsturnăm lumea şi că o s-o construim altfel?

— Este o deosebire fundamentală între generaţia noastră şi generaţia lor. Prietenul meu face parte dintre puţinii profesori universitari care se interesează îndeaproape şi de educaţia tineretului, mai ales de activitatea lui în afara zidurilor universităţii. El vede o mare primejdie în această educaţie clandestină, cu caracter de sectarism social şi chiar religios. Prin ce mijloace nu ştiu, dar el mi-a spus că a reuşit să afle câteva principii ale educaţiei lor clandestine. Ei fac tabula rasa cu toate generaţiile dinaintea lor, le condamnă pe toate, chiar şi pe aceea care a făcut unirea, spunând că e cu desăvîrşire coruptă şi fără putinţă de îndreptare; că, în consecinţă, această generaţie trebuie lichidată pentru a salva naţiunea, şi că sunt hotărâţi, în vederea atingerii acestui scop, să folosească toate mijloacele de luptă legale şi ilegale.

— Cum? Luptă?! Cu mijloace legale şi ilegale?!

— Da! îşi bagă în cap că, dacă în drumul lor, de purificare întâi, de reclădire pe urmă, le va sta cineva împotrivă şi nu-l vor, putea înlătura prin mijloace legale, atunci vor avea dreptul să-l suprime, în numele idealului suprem pentru care luptă: binele neamului. Hm! Mi se pare că vezi şi tu deosebirea fundamentală dintre noi, când eram tineri, şi tineretul din mişcarea asta! Ei au ajuns, prin autosugestie, să se creadă singurii posesori ai idealului naţional şi singurii în stare să salveze neamul. Asta samănă a nebunie. Şi nebunia colectivă e cel mai mare pericol pentru o societate şi pentru un popor, îl poate duce la pierzanie!

Ajunseră înaintea locuinţei doctorului şi se opriră la poartă.

— Eu nu cred că trăbă să te îngrijorezi chiar într-atâta! Cine ştie de unde şi-o fi cules informaţiile prietenul tău, profesorul! Că dacă există în realitate o doctrină şi o educaţie secretă, ele nu pot fi cunoscute de cei ce nu fac parte din mişcarea asta. Şi-apoi, problema asta a generaţiilor s-a pus, îndată după război, şi în alte ţări. Iată, în Italia, în Germania, tineretul e în fruntea activităţii şi a reformelor politice, dar nicăieri nu s-a săpat o prăpastie între tineri şi celelalte generaţii. Ar fi şi nefiresc lucru, şi potrivnic evoluţiei naturale a vieţii! Nu cred că chiar la noi să se ajungă la o prăpastie între generaţii. Cine să aibă interes să sape prăpastia asta?!

— Eu alte informaţii n-am, decât acelea pe care mi le-a dat prietenul meu—răspunse doctorul Grecu. I-am replicat şi eu cum îmi răspunzi şi tu mie, că nu e de crezut să existe o astfel de organizaţie, că nu-mi vine să cred că ea ar putea să existe la noi, românii, care suntem un popor tradiţionalist, căruia îi repugnă anarhia. Dar el mi-a atras atenţia că fenomenul care se petrece cu o parte din tineretul nostru nu e nou şi că nu poate fi socotit numai ca o aberaţie locală. Că şi în Italia, şi în Germania tineretul extremist s-a folosit de căi multiple pentru a ajunge la putere. Mi-a vorbit de marşul fasciştilor asupra Romei şi de organizaţiile naţional-socialiste din Germania. El crede că, la noi, în mare parte, e vorba de o înrîurire străină, de interese ale unor cercuri politice străine.

— E! Dacă-i vorba de o simplă imitaţie, nu va duce la nici-un rezultat! Imitaţia, moda, ţin numai o vreme şi pe urmă gata, trec!

— Da, dar cât vor ţine nu ştim. Iar dacă informaţiile prietenului meu sunt corecte, şi cred că sunt, pentru că e un om serios, n-ar trebui să rămânem indiferenţi. Pe mine cel puţin nu mă poate lăsa indiferent, pentru că e vorba şi de Ion, de băiatul meu. Nu mai frecventează regulat cursurile, nu-şi vede de carte. Şi eu nu am bani să-l ţin un veac la universitate, s-ajungă studentul bătrân al oraşului nostru.

— Cu băiatul ai vorbit?

— Fireşte!

— Şi el ce ţi-a spus?

— Nimic sau aproape nimic. La început a fost surprins, i s-a suit tot sângele-n obraji şi ochii lui au căpătat o strălucire ciudată. Apoi s-a liniştit şi m-a ascultat până la sfârşit. Când am terminat, ştii ce mi-a răspuns? M-a întrebat, privindu-mă bănuitor, cu coada ochiului, cine mi-a spus toate câte i le înşirasem. Bineânţăles că nu i-am spus numele prietenului meu, ci că am eu un informator aici, un prieten bun, care m-a ţinut mereu la curent cu purtările lui şi ale i lui Valentin. Mi se pare că m-a crezut. A recunoscut că e alături de toţi tinerii naţionalişti, antisemiţi, şi că el crede că bine face. A mai recunoscut că, într-adevăr, ei, adică tâharii ăştia, vor să lichideze corupţia din viaţa publică. Şi atât. Dar din atitudinea lui am înţăles că prietenul meu avusese dreptate. I-am vorbit. I-am arătat că datoria tinărilor este să înveţe, nu să facă teorii sociale şi politice. M-a contrazis, dar ştii, cu un aer de superioritate, încercând să-mi demonstreze că bătrânii—auzi? bătrânii!—sunt corupţi şi că tineretul are misiunea de a regenera ţara. M-am supărat şi i-am tras o săpuneală! Era cât pe ce să-l bat. Eu, cum mă ştii, sunt un om liniştit, dar rar, când îmi ies din fire, abia mă pot stăpâni. L-am înfruntat rău. îi veniseră lacrămi în ochi. Pe urmă am regretat. Bietul băiat! E un copil încă! şi i-am condamnat în gând pe aceia care, urmărind cine ştie ce scopuri politice, vânează astfel de băieţi, cruzi încă, şi-i modelează după interesele lor meschine. Am ajuns la convingerea că se pune la cale, în umbră, fără ştirea noastră, o adevărată crimă socială. Iată ce m-a pus pe gânduri, de câteva zile, dragă prietene! Cineva ne ia din mână copiii. Poate să fie vorba de un complot organizat din afară, cum crede prietenul meu profesorul. Nu ştiu. Dar mie încă nu mi s-a întâmplat ca un copil de-al meu să-mi ascundă ce are pe suflet şi să mă privească de sus, cu dispreţ. Iar Ion a făcut-o! Am certitudinea că a apucat-o pe un drum greşit, cu toate că nu mi-a mărturisit nimic din îndeletnicirile cu care îşi pierde timpul. Dar de schimbat e schimbat, asta am văzut! Nu mai e copilul care a plecat de-acasă!

— Poate că exagerezi şi tu. Poate că eşti subt înrîurirea prietenului acela al tău.

— Nu! Nu sunt eu omul care să se lase impresionat şi influenţat cu una, cu două! Apoi, nu am un termen de comparaţie în Valentin? Niciodată n-am avut impresia că întâlnesc în el pe altcineva decât pe cel care a plecat de-acasă. Şi el e de cinci ani printre străini! Nu! Am înţăles ce se întâmplă cu Ion. Şi să ştii că am şi luat o hotărâre.

— Care?

— Dacă voi constata că nu se întoarce de pe drumul apucat, la anul nu-l mai las la universitate, îl ţin acasă şi va învăţa aici pentru examene. Că doară frecvenţa la drept nu e obligatorie.

— I-ai spus şi lui?

— Încă nu. Vreau să văd întâi dacă discuţia noastră a avut asupra lui vreun efect.

— Nici nu-i bine să te grăbeşti. Ion e un băiat inteligent, şi dacă a apucat într-adevăr pe un drum greşit, îşi va da singur sama şi se va opri.

— Pe un drum greşit! Dar tu te îndoieşti încă?

— Mă îndoiesc. Profesorii ăştia văd adeseori prin ochelari măritori. Exagerează. Se tem să nu-şi piardă autoritatea asupra studenţilor Drept să-ţi spun, nu-mi pot închipui că tineretul de azi să poată ajunge la convingerea ridiculă că lumea începe cu el. Tinerii noştri sunt inteligenţi, cum e întreaga naţie. E adevărat că ne despart de ei vreo treizeci-patruzeci de ani. Dar copiii de azi nu pot fi altfel decât am fost noi la vârsta lor. Iar noi ne-am cinstit părinţii. E o virtute fundamentală a poporului nostru respectul faţă de înaintaşi. De altfel, e o virtute a tuturor popoarelor civilizate. Nu pot crede, şi nu trăbă să credem că aşa, peste noapte, s-a schimbat din străfunduri firea românului. Dacă e vorba de o influenţă străină, nu poate fi decât una trecătoare!

— Să dea Dumnezeu să ai dreptate!

— Din cauza asta nu trăbă să-ţi faci gânduri negre. Noapte-bună!

— Noapte-bună!

Cei doi prieteni se despărţiră. Directorul Fortunei porni spre casă îngândurat. Deşi încercase să-l liniştească pe doctorul Grecu, cele aflate îl impresionaseră profund.