Globusz^® Publishing 

Cei doi bărbaţi, tot gustând şi bucurându-se de bunătatea vinului, fură luaţi de amintirile trectului, de examenele lor de maturitate, de greutăţile pe care le-au biruit şi care, acum, în suvenire, parcă aveau o aromă dulce, ca şi vinul din care sorbeau. Hei! Aroma tinereţii! Era o diferenţă de cincisprezece ani între ei. Advocatul Vasile Preda avea patruzeci şi cinci, directorul împlinise în iarnă şaizeci. Deşi se cunoşteau de mult şi erau prieteni, nu se adresau unul altuia decât cu dumneata. Intimitatea traiului în acelaşi oraş şi apoi a rudeniei spirituale prin botezul celor trei copii nu-i ispitise niciodată sa-şi zică tu. Deosebirea de vârstă nu era însă un motiv să nu-şi poată evoca acum amintirile, aproape aceleaşi, căci, trei-patru decenii înainte de unire, toţi tinerii români care, după liceu, treceau la universitate, bătuseră cam acelaşi drum. Sava Scurtu începuse să studieze dreptul, dar, după trei ani, părăsise facultatea şi se înscrisese la o academie comercială din Germania. Inspiraţia îi venise de la un unchi, om cu bună situaţie materială, care era principalul acţionar al unei însemnate bănci din Transilvania şi preşedintele consiliului ei de administraţie. Unchiul intenţiona să-şi aducă nepotul în banca aceea, şi, după doi-trei ani, să-l căpătuiască, făcându-l director în locul fostului director, ieşit la pensie. Planul nu-i reuşise. Fusese ales director altcineva, şi atunci unchiul, supărat, îşi vânduse acţiunile şi, asociindu-se cu alţi trei-patru oameni cu stare, întemeiase, în oraşul lui de baştină, banca Fortuna, unde Sava Scurtu fusese ales, de la fondare, director. Unchiul său, neavând copii, îi lăsase lui moştenire întreaga avere.

Sava Scurtu nu înşelase nădejdile unchiului său. S-a dovedit, din primii ani ai funcţionării băncii, un om priceput, plin de iniţiativă, stăruitor, calculat în toate şi cruţător. Fortuna ajunsese, în scurtă vreme, una dintre cele mai solide bănci româneşti, de mâna a doua în ceea ce privea capitalul societar, dar a cărei rază de activitate depăşea graniţele judeţului în care activa. Ţăranii ajunseseră să aibă o mare încredere în ea. Nu lua dobânzi prea mari, nu-i punea datornicului funia în grumaji, scoţându-i averea la licitaţie, decât în cazuri extreme, când toate încercările de a-l salva pe debitor se dovedeau până la urmă zadarnice.

În jurul ei se înfiripase, în oraş, un nucleu de viaţă românească, socială şi culturală. Banca plătea chiria unei cazine româneşti, unde începură să se adune membrii societăţii româneşti: câţiva advocaţi, doi medici, protopopul şi parohul şi câţiva comercianţi de curând stabiliţi în localitate. O parte însemnată din suburbii erau locuite de ţărani români, agricultori cu toţii, iar jurul întreg, ca şi întreg judeţul, cu excepţia câtorva sate de colonişti maghiari, aduşi în partea locului în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea.

În consiliul de administraţie al băncii, în comisia de cenzori, erau intelectuali din localitate. Doi contabili şi un casier formau personalul băncii, pe lângă director, care era mereu de faţă şi supraveghea totul, stătea de vorbă cu clienţii, le dădea îndrumări, îi certa sau îi încuraja, după cum era cazul. De cinci ani, Vasile Preda era advocatul băncii Fortuna, înainte fusese membru în consiliul de administraţie.

Fecior de preot dintr-o comună vecină, el îşi deschisese biroul advocaţial pe la 1910. Ceilalţi advocaţi, mai vechi decât el, nu erau din partea locului, şi deci lui i se adresau cei mai mulţi clienţi, ţărani din satele vecine, unde era cunoscut mai ales ca ficiorul părintelui Preda, preot harnic şi înflăcărat luptător naţional, care înfundase într-un rând temniţa, pe vremea când se pregătea Memorandumul, încă înainte de proces, în scurtă vreme sătenii din jur îl apreciaseră şi ca advocat, şi, în cei patru ani care trecuseră până la izbucnirea războiului, reuşise, cu ce câştiga el şi cu zestrei nevestei, să cumpere casa în care locuiau şi acum. Pentru reparaţiile necesare, luase un împrumut de la Fortuna. Casa era bună, solidă, cu cinci camere şi grădină mare. Directorul, care-l luase oarecum sub protecţia sa de îndată ce se stabilise în oraş—cum făcea de altfel şi cu alţi liber-profesionişti şi negustori—îi dăduse împrumutul bucuros şi-i înlesnise restituirea anuală din onorariul pe care îl primea ca membru în consiliul de administraţie. Dar, în al doilea an, Vasile Preda avusese un proces mare, pe care îl câştigase, şi restituise tot împrumutul deodată. Prin gestul acesta el crescuse în consideraţia lui Sava Scurtu.

Doi copii, Sora şi Iuliu, i se născuseră înainte de izbucnirea războiului. Băiatul avea numai două luni când advocatul—sublocotenent de rezervă—primise ordinul de mobilizare. Directorul Fortunei era naşul amânduror copiilor, cum era, de altfel, al multor copii de intelectuali din oraş, şi Vasile Preda plecase oarecum liniştit pe front, ştiindu-şi soţia şi copiii subt ocrotirea unui om dintr-o bucată, ca directorul Fortunei. Adevărat că-i trăiau încă socrii şi părinţii, dar nu credea că-i bine să i se mute familia la unii din ei şi să-şi lase casa pustie. Pe de altă parte, mai avea şi bani lichizi, depozitaţi la bancă, şi era sigur că şi părinţii şi socrii vor avea grijă să le trimită celor rămaşi acasă provizii şi ajutoare.

Copilul al treilea, Virgil, se născuse după război. Nănaşii aşteptaseră să mai vină şi alţii, dar nu mai veniseră. Cum ei nu aveau copii, le făcea mare plăcere să se vadă înconjuraţi de fini mărunţei.

Ca nişte adevăraţi pricepători într-ale vinului de soi, cei doi bărbaţi sorbeau numai câte-oleacă din păhărele, amestecând aroma băuturii cu miresmele amintirilor mai vechi şi mai noi, de dinainte şi de după unire.

— De, nu putem să ne plângem de nimic şi am greşi înaintea lui Dumnezeu dacă nu i-am mulţămi că ne-a ajutat să ajungem a trăi în ţara noastră. Totuşi, înainte vreme, parcă era viaţa mai aşăzată, mai serioasă, mai gravă chiar—zise directorul. Când mă gândesc la cele două decenii de existenţă a băncii, înainte de unire, la încetineala şi greutatea cu care se înfiripa, în oraşul acesta, un sâmbure de societate intelectuală românească, şi la uşurinţa cu care sporeşte acum, parcă prefer greutăţile de-atunci. Nu ştiu cum, dar parcă aveam senzaţia că se clădeşte un edificiu solid, cărămidă de cărămidă, cu multă risipă de energie, dar şi cu un temei de stabilitate. Omul, în fiecare sară, avea satisfacţia că a mai biruit o greutate. Era mai mult elan de viaţă, mai multă bucurie sinceră pentru o izbândă care, în sfârşit, nu era cine ştie ce lucru mare, dar era o izbândă.

— Aveţi dreptate. Am avut şi am şi eu de multe ori sentimentul acesta.

— Avea omul, parcă, şi mai multă siguranţă, cum se-ntâmplă totdeauna când te razimi pe munca ta, pe produsul ei, oricât de mic. Şi ceea ce mi se pare mai important este că aveam sentimentul că o armonie şi o solidaritate socială nu există decât atâta vreme cât membrii acelei societăţi se razimă şi profită numai din munca proprie, îţi aduci aminte ce frăţie era în mica noastră societate de mai înainte?

— Cum să nu mi-aduc aminte?! Da, într-adevăr! Nu era pizma de-acum, nu era neliniştea asta înfrigurată. Cine se gândea atunci ca unul să sape groapa altuia! Eu dormeam foarte liniştit când un coleg câştiga un proces mai însămnat. Azi, dacă unul ajunge într-o slujbă mai bine plătită decât altul, la o situaţie socială mai înaltă, încep numaidecât să umble bârfelile şi să roadă invidia. S-a schimbat lumea, naşule dragă!

— Asta vine, după părerea mea, numai din împrejurarea că azi unii ajung la rezultate, la situaţii, la slujbe bine plătite, fără meritul unei munci, al unei activităţi corespunzătoare. Am mai vorbit noi despre aceste lucruri! Când o recunoaştere, o ridicare în grad ar veni la capătul unei munci de toţi cunoscută şi apreciată, nime n-ar mai critica, n-ar mai pizmui, pentru că n-ar cuteza. De aceea, cum am mai spus şi altădată, socot că aşăzarea meritului politic de partid, a meritului electoral în primul rând, în locul meritului muncii, a fost cel mai rău început pentru clasa noastră intelectuală, suprapusă, cum i se mai zice. Armonie şi solidaritate nu poate fi unde nu-i dreptate.

— Mi se pare, domnule director, că puţină lume vede acest început greşit, cum îl numeşti dumneata, pe temeiuri atât de adânci. Hm! Nici eu nu m-am prea gândit că lipsa dreptăţii stă la baza învrăjbirilor de azi din societate.

— Eu am crezut întotdeauna că a fi om politic nu însămnează a nu mai lucra, a nu mai produce decât vorbe, a nu mai realiza decât biruinţe electorale, în sfârşit, lucrul politic nu-i o muncă. E cel mult o datorie pe care trăbă să ţi-o-împlineşti faţă de neamul tău odată cu munca pe care o săvârşeşti. înainte de unire, fiecare om care făcea politică naţională, avea şi o meserie, trăia din munca lui. Munca în folosul politicii era pe deasupra. Eu, şi dumneata, şi doctorul Grecu, şi alţii de la noi, am participat şi atunci la alegeri, am ţinut vorbiri la adunări, ba, prin bancă, eu am ajutat adeseori la susţinerea unor cheltuieli. Dar fiecare continuam să ne vedem de meseria noastră. Nu consideram activitatea politică drept o muncă propriu-zisă, pentru că nici nu este, ci ca un sprijin, dat luptei naţionale. Nu aşteptam—cum noi, câţiva, nu aşteptăm nici acum—răsplată după o astfel de datorie împlinită, pentru ca o astfel de datorie nu se răsplăteşte. E un mare rău că s-a ajuns ca din împlinirea acestei datorii oamenii să-şi facă un merit şi să primească răsplată. E o adevărată nenorocire. Lumea simte că asta nu-i muncă, nu-i un merit, că nu-i dreptate să fie răsplătită. De-aici pizma, ura, stricarea armoniei şi a solidarităţii, de-aici demoralizarea oamenilor de bine, a celor harnici. Pentru că adânc în conştiinţa fiecărui om trăieşte convingerea justă că numai munca adevărată, recunoscută de toţi, a fiecăruia în meseria lui, are dreptul să fie răsplătită.

Sorbiră din vinul auriu şi-nmiresmat. Directorul îşi aprinse o ţigară de foi, dar îndată voi să o şi stingă.

— Am uitat că în casa voastră nu fumează nimeni, şi că ţigările astea lasă un miros ce se lipeşte de toate mobilele.

— Vai de mine! Nu o stingeţi! Fereştile sunt deschise. Şi-apoi, nu ne jenează!

— Ba da! S-o vezi pe Sora cum strâmbă din nas de câte ori întră în bancă şi crede că nu o văd. De altfel, nici la mine acasă nu fumez ţigări de foi, ci numai la bancă. Nici nevastă-mea nu le agreează.

— Sunt toate fereştile deschise! Vă rog, fumaţi liniştit!

— Bine, dar să iai vina asupra dumitale.

Adevărul e că n-ar fi stins-o. Lângă un pahar de vin ca acesta, o ţigară de foi era, pentru el, un deliciu.

— Alte vremuri, alţi oameni! Eu cred că schimbarea spre rău vine şi din posibilităţile de existenţă, care astăzi sunt altele decât odinioară. Şi ele îi influenţează pe oameni. Posibilităţile de trai fără o muncă productivă, deci fără o muncă grea, încordată. Omul, dragul meu, e făcut să tragă în jug, nu să zburde ca mânzul pe lângă căruţă, îndată ce nu mai munceşte întins şi trăieşte din expediente, se strică, se corupe. Pentru că, după convingerea mea, omul rămâne sănătos din punct de vedere moral numai atâta vreme cât îşi încordează toate puterile în lupta pentru existenţă. Numai aşa iasă la suprafaţă şi activează ceea ce este bun în noi, altfel ne năpădesc buruienile firii omeneşti.

Urmă un răstimp de tăcere. Cei doi prieteni fură luaţi de gânduri. La un moment dat, advocatul oftă uşor.

— Cred că aveţi întru totul dreptate, naşule. Dar se pune o problemă nouă—nouă în discuţie, pentru că pentru mine nu e nouă deloc. Recunosc şi simt că numai munca, activitatea producătoare de valori materiale sau spirituale este temeiul unei vieţi sănătoase şi al unei existenţe cinstite. Dar ce se întâmplă când omul nu are ce munci în meseria lui, pentru care s-a pregătit, pentru care are vocaţie, la care se pricepe? De trăit trăbă să trăiască, familia trăbă să şi-o susţină.

— Vorbeşti de criza asta care bântuie în cancelariile advocaţiale?

— De ea vorbesc. Oare nu poate constrânge însăşi viaţa, în împrejurările de azi, pe cineva să caute şi alte mijloace de existenţă decât munca în meseria lui? Să primească, de pildă, un post pe care i-l oferă politica?

— Asta e marea imoralitate ce urmează din aşăzarea meritului politic înaintea meritului muncii şi al producţiei! Căci e un sămn de gravă decădere morală pentru un stat atunci când cetăţenii lui, fiecare din ei, nu mai pot trăi de pe urma muncii lor, a profesiunii fiecăruia. Cum să nu fie birourile voastre pustii, dacă azi fiecare agent politic umbă cu buzunarele pline de petiţii şi de cereri, pe care le duce să le rezolve direct la ministere, prin intervenţiile unui grangur mai mare, politic, din partid? Cum să mai aveţi voi, advocaţii, câştig ca lumea, când onorariile pentru diferitele pricini pe care le au oamenii merg în buzunarele acestor agenţi? Cum să curgă procesele, dacă o cauză înaintată de noi la judecătorii şi tribunale se rezolvă mai răpede printr-o intervenţie politică, fie şi împotriva legii? Tot răul vine din ce am spus. Alte considerente, şi nu meritele muncii, stau la baza aprecierilor şi a răsplătirilor. Clientul se satură, aşteptând cu anii rezultatul cauzei introduse de noi, şi, dacă poate—şi totul se poate cu bani şi relaţii—se ajută pe căi lăturalnice. Dar procedeul acesta dezorganizează întreaga viaţă publică.

— Aşa va fi, dar noi, ăştia care credem în principiul muncii şi al procedeelor corecte şi legale, ce vom face? Trăbă să ne apucăm de altă meserie, ori, între lupi fiind, să începem a urla ca lupii?

Directorul îl privi foarte atent. Mai vorbiseră ei şi altădată de problemele acestea, însă parcă niciodată Vasile Preda nu i se păruse atât de îngrijorat ca acum.

— Nici azi nu mi-a călcat în birou suflet de om, adaose el năcăjit.

— Poate nici ieri, nici alaltăieri, şi totuşi nu te-am văzut până acum aşa de întunecat. Şi tocmai când gustăm un astfel de vin şi o sărbătorim pe fina Sora.

Advocatul se însenină deodată.

— Aveţi dreptate! într-o zi c-a aceasta nu s-ar cădea. Nu e un lucru nou pustiul din birou. Dar, iată, amintirile pe care le-am depănat, dintr-o viaţă mai aşăzată şi mai sigură, mi-au răzvrătit sufletul împotriva situaţiei umilitoare de azi. Vorbesc nu numai despre biroul meu. De, la mine tot mai pică, dacă nu de la clienţii proprii, de la cei ai băncii. Mulţămită dumitale, eu tot mă pot răzima pe un venit fix. Dar ceilalţi?

— Păi bine, câţi au mai rămas pe vechiul drum? Doi, trei? Ceilalţi, mai ales nou-veniţii, s-au lăsat luaţi de apă, au întrat în politică, au ajuns prefecţi, deputaţi, senatori... Se-nţălege, pe rând, ca la moară, câte-un an doi. Numai fratele Porumb s-a înfipt la putere, prin legăturile pe care le are la Comitetul Agrar din minister. Cât timp vom avea mari proprietari şi reclamaţii în chestiunea reformei agrare, el va fi mereu la putere.

— Da, el a ajuns om mare!

— Dar tot fără muncă productivă, băiete. Se cunosc metodele lui de lucru! Cred că nu le-ai adopta nici dacă ai fi în cea mai mare strâmtorare.

Îl privi pe advocat cu interes.

— Tot îngrijorat îmi pari. S-a întâmpâat ceva deosebit?

— Nimic altceva decâ, examenul Sorei.

— Pai bine, ăsta-i un prilej de bucurie, nu de îngrijorare!

— Adevărat! Numai că examenul acesta m-a făcut să mă gândesc prima oară serios la viitorul ei. Mi-a venit în minte că peste doi ani îşi va lua examenul de maturitate şi Iuliu. Cu un cuvânt, ca în viitor voi avea cheltuieli tot mai mari, iar biroul nu mişcă şi nici nu sunt sămne să mişte...

— Aici îţi dau dreptate. Omul cuminte trăbă să se gândească şi la viitor.

— Şcoala fiind în localitate, nici nu bagi de samă cum trece an după an şi cum cresc copiii. Te trezeşti dintr-odată cu ei mari. E adevărat că am sperat mereu că va trece şi criza asta.

Directorul gustă din vin. Trase un fum din ţigara al căreâ scrum rămăsese la capăt solidificat în vălurele fine şi dese.

— Hm! Nu ştiu dacă va trece curând! Au provocat-o, desigur, nu numai cauzele pe care le-am pomenit, ci şi situaţia economico-financiară a ţării. Ea însăşi, după părerea mea, e tot o urmare a nepriceperii şi a promovării incompetenţilor în locul celor pricepuţi şi harnici. Nu pot pătrunde decât în parte anomalia de la noi. Adevărul e că banii au ajuns scumpi, deşi valoarea lor creşte mereu. După cum ştii, ţăranii au ajuns iar datori până-n gât pe la bănci, care-i împrumută cu dobânzi mari. Noi, cu Fortuna, am ţinut un drum mijlociu. Decât să dăm împrumuturi cu dobânzi aşa de mari şi să ne pierdem clienţii, am preferat să ne restrângem. Datorii noi nu prea avem. Şi cred că am găsit o soluţie, întrând în exploatarea aceea forestieră. Acuma, ar fi posibil ca ţăranii să ajungă iarăşi la bani şi să se termine şi criza advocaţială, cel puţin în parte, dacă sunt adevăratele zvonurile care circulă de-o vreme-ncoace.

— Ce zvonuri? N-am auzit.

— E vorba de un fel de iertare a unei părţi din datoriile agricole contractate în ultimii ani, de o aşa-numită conversiune a lor. Să se reducă, adică, şi datoriile, şi depozitele din bănci. Pentru bănci şi pentru oamenii cruţători va fi o lovitură formidabilă. E tot o anomalie şi asta, bineânţăles, o dovadă a bolii organice de care suferă viaţa politică şi economică a ţării.

— N-am auzit nimic! făcu mirat advocatul.

— Zvonurile nu circulă de prea mult timp. Doar de două-trei zile. Vom vedea ce va mai fi... S-ar putea ca ţăranii să-n-ceapă iar să aibă bani. S-ar mai putea ca băncile noastre mici, din Ardeal, să fie considerate, cum şi sunt în realitate, nişte bănci poporale, despre care se vorbeşte că n-ar întră în conversiune. Dar, într-o situaţie economică bolnavă, anormală, cum e la noi, te poţi aştepta la orice. Şi nu pe combinaţiile care se vor face pentru însănătoşirea unei asămenea situaţii se poate răzima cineva când e vorba să-şi asigure viitorul lui şi al familiei sale.

Advocatul Vasile Preda nu prea înţelese ce voia să spună directorul. E adevărat că şi lipsa de bani, scumpetea lor, contribuise la criza birourilor advocaţiale. Multă lume, mai ales ţăranii, amâna procesele pe care ar fi trebuit să le poarte. Aşteptau vremuri mai bune? Dar în cazul că li s-ar şterge o parte din datorii—ceea ce, subt raport juridic, ar avea consecinţe rele incalculabile. Cum oare vor ajunge să aibă bani? N-ar avea decât datorii mai mici. însănătoşirea vieţii economice este necesară, dar cine ar putea găsi mijloacele cele mai potrivite pentru a ajunge la acest scop? Criza financiară, economică nu e numai la noi, ci în toată lumea. Poate că într-alte ţări nu-i aşa de gravă ca la noi, de vreme ce alţii nu caută soluţii pentru a scăpa de ea...

Îngrijorarea lui nu ţinu mult. Parc-ar fi fost numai o undă de melancolie pornită din amintirea vremilor aşezate şi sigure de dinainte de război, pe care o provocaseră ei, cu poveştile lor, lângă un pahar de vin bun. Advocatul avea o fire optimistă. Nu se impresiona prea tare de greutăţile vieţii proprii—nici nu fuseseră prea mari până acum—nici de mizeriile vieţii sociale, de invidiile, urile, rivalităţile ce măcinaseră, în bună parte, armonia şi solidaritatea socială. Nu era nepăsător, dar nu-şi făcea sânge rău din cauze ce nu depindeau de puterea lui de a le înlătura. Temeiul optimismului era, şi în firea sa, şi în familia lui, în buna înţelegere cu soţia şi în sănătatea şi purtarea bună a tuturor. Şi, în sfârşit, nici greutăţile materiale nu-l încolţiseră prea tare, din cauza crizei advocaţiale. De cinci ani primea de la bancă un salariu fix, părinţii şi socrii îl aprovizionau cu alimente... De ce s-ar lasă atras de gânduri negre? şi apoi, nu-i foloseau la nimic, ci, dimpotrivă, îi slăbeau energia vitală... în sfârşit, va trece ea şi criza asta!

— Vom vedea ce va mai fi, naşule dragă. Deocamdată, să ne bucurăm de lumina zilei de azi. De mult n-a mai fost o zi aşa de frumoasă.

— Da, e o adevărată zi de vară.

Vinul se isprăvise. Advocatul băgă de samă că buna lui dispoziţie fundamentală, care nu-l lăsa să se-ntunece, fusese stimulată, de astă dată, şi de băutura aceea rară pe care a adusese Sava Scurtu.

— Păcat! zise el, privind butelia.

— Ce păcat?

— Că n-a fost mai mare sticla...

— Dacă mă însoţeşti până acasă, mai putem gusta câte un pahar.

— Nu, mulţămesc! Am spus aşa, pentru bunătatea băuturii. De însoţit vă însoţesc bucuros, se-nţălege. Dar nu o aşteptaţi şi pe naşa?

— Nu, cred că au multe de vorbit. Nu s-au mai întâlnit de o saptămână. Şi acum au şi un subiect nou de vorbă.

— Care?

— Cum care?! Examenul Sorei! Poate se gândesc şi ele la viitor, ca şi dumneata. E firesc, de altfel, într-o asămenea împrejurare. Ce gânduri aveţi cu fata?

— Am spus, naşule dragă, că nu prea ne-am gândit până acum. A trecut aşa de răpede vremea!... A făcut liceul pentru că era aici şi pentru că l-au făcut şi alte fete. Aşa, la răpezeală, nu ştim ce-i de făcut în viitor. Poate să-nveţe mai departe, sau... Nu, nu m-am gândit, nu ştiu ce să spun.

Traversau curtea, vorbind aşa. Directorul se opri şi zise:

— Ce să-nveţe mai departe?

— Ştiu şi eu? Poate Academia Comercială... Cam aşa s-ar potrivi cu liceul comercial, pe care l-a urmat.

Porniră mai departe şi ieşiră în stradă. O vreme merseră în tăcere. Apoi directorul începu să vorbească despre nişte chestiuni ale băncii, pe care trebuia să le cunoască Vasile Preda, ca advocat ce se afla. Erau două mai ales, destul de încurcate: nişte datorii intabulate pe pământuri, încă de pe vremea bunicilor datornicilor de azi, foarte răi platnici. Apoi, deodată, începu să spună că Nichita, contabilul cel bătrân al băncii, şi-a înaintat de două zile cererea de pensionare.

— Din cauza ochilor?

— Da, vede tot mai rău şi nu-şi poate ierta că mai greşeşte câte o cifră. De altfel, la contabilitate, e un defect destul de grav.

— Şi câţi ani de serviciu are?

— Aproape treizăci. Are destui, dar pensia nu e nu ştiu ce. I-am atras atenţia, deşi ştia şi el. Dar, cum a rămas singur, după moartea soţiei, vrea sa se mute la ţară, la o soră, căreia i-ar putea fi de mare ajutor cu pensia lui.

— Păcat! Era un bun şi corect funcţionar.

— Era! şi om de încredere desăvârşită! A avut însă multe năcazuri. Fieiertata a fost mai mult bolnavă decât sănătoasă.

Ajunseră înaintea băncii.

— Ei, nu întri, să mai gustăm un pahar de vin?

— Nu, mulţămesc, a fost de-ajuns.

— Uite ce voiam să-ţi spun, aşa, în treacăt. Arunc şi eu o vorbă. Prim-contabil, în locul lui Nichita, va fi numit

Verzaru, contabilul al doilea. Ce-ar fi ca locul acestuia să-l ia bacalaureata noastră de azi? A terminat un liceu comercial, ceea ce corespunde, cred eu, cu şcoala comercială secundară de dinainte de unire. Tocmai pregătirea ce se cere unui contabil de bancă... Ei, nu te mira aşa! Am aruncat şi eu o vorbă.

Advocatul rămăsese, într-adevăr, foarte surprins. Nu se gândise niciodată ca fata lui să ajungă contabilă la banca Fortuna. Şi... nu era deloc un gând măgulitor... Cum de i-a putut veni nănaşului un asemenea gând? Doar ţine aşa de mult la ea, o iubeşte!

— Ştiu şi eu?!... reuşi să spună după ce-şi veni oleacă în fire.

— Am aruncat vorba aşa, pentru că am auzit că fata nu va avea deocamdată ce face decât să urmeze Academia Comercială. Dar şi dacă va urma Academia Comerciala, tot într-un serviciu de contabilitate va ajunge mai uşor. Şi-atunci, de ce să mai piardă vreme şi bani, dacă are de pe-acum o pregătire pentru această carieră?

— Doamne, naşule, mă simt aşa de încurcat — zise cu sinceritate advocatul. Nu ştiu ce să spun. încă nici nu ştiu dacă m-am gândit la o cariera când am spus că va învăţa mai departe. Sora e o copilă încă... Şi carieră? Ce carieră? Dacă e vorba să mă gândesc la ceva, poate ar trebui să mă gândesc la un ginere, nu la o carieră sau la o slujbă. Şi nici la ginere n-ar trebui să mă gândesc eu, că e treaba ei în primul rând. Eu ar trebui să mă gândesc la dotă...

Directorul începu să râdă. Văzu că omul e sincer şi că e într-adevăr surprins şi încurcat. Se vedea că încă nu se gândise la viitorul fiică-sii, după cum spusese.

— Bine, bine! Am lansat şi eu o părere. Poate să nici nu fie ultima. Dar mi-a venit în minte, vorbind de pensionarea lui Nichita. La revedere! Nu uita: dimineaţă, la zece. Vor fi la bancă partidele de care am vorbit.

— Cum să uit, domnule director?!

Porni pe drumul de-ntoarcere, cuprins de o mare nelinişte. De ce a fost, în definitiv, aşa de surprins de propunerea directorului? şi încă surprins într-un chip neplăcut... De ce neplăcut? Din ce adâncuri ale firii sale s-a ridicat această surprindere neplăcută? Căci de un lucru era sigur: naşul Sorei nu pomenise de locul acela de la bancă mânat de vreo intenţie de a-l supăra, de a-l umili! Nici n-ar fi putut bănui că vorba lui va trezi un astfel de sentiment. Doar se cunosc de atâţia ani!... Bătrânul vorbise ca despre un lucru firesc, posibil... Să-i fi căzut rău tocmai atitudinea aceasta? Dar de ce, Doamne sfinte?! Trăiau în el aspiraţii cu mult mai înalte, în legătură cu viitorul Sorei, şi din cauza aceasta îl ofensaseră cuvintele directorului? Sau gândul de a pune la muncă întinsă pe un copil, şi încă pe o fată de optsprezece ani, pe Sora, îl atinsese dureros? Ori poate că vorba directorului a trezit în el grija de viitorul Sorei, grijă până acum tulbure, nelămurită, şi-l năcăjea faptul că i-o trezise cineva care era totuşi un străin?

De un lucru era sigur: gândurile de până acum în legătură cu viitorul fetei fuseseră numai gânduri de suprafaţă. Directorul atinsese adâncul problemei şi îl găsise nepregătit. De-a-ceea a şi reacţionat atât de nehotărât. Era sigur că directorul nu avusese nici-o intenţie umilitoare pentru el sau pentru familia lui. Vorbise firesc, aşa cum curge în albia lui un râu potolit. Şi, în definitiv, nici nu era nimic umilitor în ceea ce spusese, în oferta lui. Dacă totuşi a avut un sentiment neplăcut, oare sentimentul acesta nu s-a datorat faptului că el, în subconştient, îi dorea Sorei o altă carieră, o altă soartă decât aceea pe care o sugerase propunerea directorului? Oare nu cumva, în adâncurile sufletului său, el însuşi nu era mulţumit cu soarta şi cu cariera lui şi cu condiţiile în care trăia familia lui? Zăcea oare în inconştientul său un ideal de viaţă mai înalt? Hm! Asta e o chestiune asupra căreia ar trebui să meditezi serios, domnule advocat—îşi zise el grav; dar dintr-odată izbucni într-un râs interior care-i lumină faţa, până atunci înnegurată: Ce pustia! Se vedea că tăria vinului acestuia se arată mai târziu decât al altora! Uite că m-a făcut să filosofez! Se pare că mi s-a suit binişor la cap!

La o cotitură, se întâlni cu doamnele. Ana o însoţea pe soţia directorului spre casă. Le salută galant, cum nu avea obiceiul, şi îndată îşi dădu sama ca el băuse mai mult decât directorul, îşi aminti că atunci când turna vin, paharul lui era mereu gol, pe câtă vreme al naşului, nici pe jumătate. Acum i se părea că înţelegea zâmbetul surprins în câteva rânduri în ochii bătrânului. Ce-ar fi fost dacă primea invitaţia pe care i-o făcuse şi ar mai fi băut o butelie şi la el acasă?

Se întoarse din drum, însoţindu-le pe cele două femei, care nu-şi isprăviseră încă poveştile.

— Sava abia acum s-a dus acasă?! Mă mir că aţi putut sta atâta vreme de vorbă, cu numai o singură butelie de vin îi zise nănaşa.

— Dar cu siropul cum a mers petrecerea? întrebă advocatul, plin de voioşie.

— Am isprăvit sifonul. N-am avut decât două sticle — zise Ana. — şi copiii ar mai fi băut.

— De ce nu l-ai trimes pe Virgil, că aducea el, zise advocatul, aducându-şi aminte cum se juca Virgil, când era mic, cu sifoanele.

— Ei, acuma s-a cuminţit şi el — zise naşa, care ştia toate poznele de altădată ale copilului. învaţă bine, nu-i aşa? De Iuliu nu mai întreb, fiindcă-l ştiu printre cei dintâi din clasă.

— De, nu se lasă nici Virgil, dar e prea copilăros încă. Se ţine de jocuri cât e ziua de mare. Şi mai ales ne asurzeşte cu vioara aceea.

— Cum? Dar băiatul cântă destul de bine pentru vârsta lui, făcu naşa.

— Adevărat, dar e mai tot timpul cu vioara în mână, şi din cauza asta nu-şi prea pregăteşte lecţiile. Iar taică-său, care ar trebui să-l supravegheze, în loc să-l strunească, îl cam lasă de capul lui.

— Lasă, că se dă el pe brazdă, draga mea! Seria curată, de şase, de la Crăciun, a învârstat-o, la Paşti, cu doi de şapte şi cu un opt. Eu aş fi mulţămit să aducă acelaşi certificat şi acum, la finele anului. Se pune el pe treabă, n-ai grijă, când o mai creşte.

— Să dea Dumnezeu—zise nevastă-sa. Oricum, pe Sora şi pe Iuliu n-a trebuit să-i ţin din scurt niciodată.

— Sora a învăţat foarte uşor. Mi se pare că are memoria cea mai bună dintre ei. Dar băieţii sunt mai pretenţioşi. Ei nu se mulţămesc să memorizeze, vor să şi înţăleagă. De aceea ei învaţă mai încet o lecţie.

— Ei, asta-i acum! Pretenţii bărbăteşti! — râse nevastă-sa. Virgil închide foarte repede cartea, sau, sara, adoarme lângă ea.

— Asta pentru că nu înţălege ce ceteşte. Sunt acum nişte manuale de nici nu-ţi vine să le deschizi. Parcă-s scrise pe păsăreşte!

Ajunseră la bancă şi se despărţiră.

Cei doi soţi se întoarseră voioşi, mulţumiţi acasă.