|
|
|
— O ultimă întrebare, domnişoară! Afară de bilanţul general de la sfârşitul anului, mai este obligatoriu şi un altul, pentru întreprinderile comerciale şi bancare? Şi dacă da, ce deosebire este între ele şi cum se pregătesc?
Sora Preda, ultima din rândul de patru fete, răsuflă uşurată şi un surâs abia perceptibil îi lumină faţa. Ultima întrebare! Aşteptase formularea ei cu înfrigurare. Acum o ştia! Ar fi putut să răspundă şi dacă ar fi sculat-o, în secunda aceasta, din somn. în clipa care trecu de la punerea întrebării şi până începu să vorbească, îi trecură prin cap o mulţime de gânduri. Sentimentul că era stăpână şi pe răspunsul la ultima întrebare o făcu să vadă cât de proastă a fost că s-a temut atât de mult de examenul de bacalaureat; că n-a mai avut, de două săptămâni, un ceas de linişte şi de bucurie; că a buchisit până noaptea târziu şi s-a sculat în zori; că stătuse aici, vreme de două ceasuri, cu sufletul la gură, aşteptând sa-i vină rândul la examinare, pizmuindu-şi colegele care răspundeau înaintea ei şi dorind să fie în locul fiecăreia din ele ca să răspundă la întrebările uşoare care li se puseseră lor, pe când ei cine ştie ce întrebări grele i se vor pune; că aşteptase, cu o mare încordare lăuntrică, cu un fel de tremur solidificat, după ce intrase în examen, fiecare întrebare. Ce tortură! Ce prostie să-i fie atât de frică!
Liniştită şi oarecum de sus începu să răspundă la ultima întrebare. Se auzei vorbind şi avea senzaţia că, în timp ce gura-i mergea, nu ea era cea examinată, ci că însăşi examina, cu un aer de superioritate, comisia examinatoare. Cât de vrednica de compătimire era aceasta comisie, care, cu numai două ceasuri mai înainte, o îngrozise! Doi bărbaţi şi şase femei! Săracii şi săracele! Mai cu samă ele! Cât de îmbătrânite şi de plictisite păreau! Nu-i vorbă! Stăteau nemişcate, aici, de la opt dimineaţă şi acum se apropia de două! Ca nişte păpuşi vechi, cu resorturile ruginite!
— De-ajuns. Mulţămesc, domnişoară Preda — zise preşedintele comisiei. Cu dumneavoastră patru am isprăvit.
Şi, întorcându-se către profesoare:
— Continuăm după-amiază, la trei şi jumătate.
După ce comisia părăsi sala, Sora Preda se smulse din braţele colegelor care veniseră să le felicite pe cele patru-eleve din ultima serie, şi o luă la fugă pe coridor, coborâ în goană scările celor două etaje şi părăsi cea dintâi clădirea masivă a liceului comercial. Dacă nu i-ar fi fost ruşine de rarii trecători de pe stradă, ar fi continuat fuga până acasă. Trecea pe lângă ei ca pe lângă nişte fiinţe ireale. Ochii-i albaştri, de un albastru de vineţele, păreau mai întunecaţi, mai mari. Fără să-şi dea sama, se grăbea totuşi, făcea paşi prea largi, care îi stricau, îi poceau cadenţa mersului ei obişnuit, ritmic, alintat, uşor, oare-i dădea ei însăşi o senzaţie de plutire. Paşii prea mari, cât îi îngăduia lărgimea fustei, o-făceau să meargă aplecată puţin înainte. Dacă s-ar fi văzut într-o oglindă, ar fi rămas uimită, uitându-se la ea ca la o străină. Dar probabil că dacă ar fi întâlnit în drum o oglindă, nici n-ar fi zărit-o, atât de stăpânită era de o arzătoare bucurie şi de dorinţa de a le vesti, cu o clipă mai curând, părinţilor, marele eveniment. Pentru că, după ce răspunsese şi la ultima întrebare, simţise că, totuşi, bacalaureatul era un eveniment.
Izbi cu putere portiţa şi o luă la fugă spre casă. Până să se întrebe maică-sa cine trânteşte aşa de tare uşile, Sora îi şi sări radioasă de gât, îmbrăţişând-o şi sărutând-o răsunător, pe amândoi obrajii.
— Sunt bacalaureată, mamă dragă! Ba-ca-la-u-re-a-tă! Apoi, făcând o jumătate de pas înapoi, punându-i mânile pe umeri şi privind-o cu ochii inundaţi de lumină, mai spuse o dată, silabisind:
— Ba-ca-la-u-re-a-tă!
— Draga mamii, dragă! — zise Ana înduioşată, îmbrăţişând-o şi sărutând-o, cu ochii umezi. — Aşadar a dat Dumnezeu de ai scăpat de tortura asta!
— Am fost o proastă! Nu trebuia să-mi fie frică! Tata n-a venit?
— E încă la birou.
— Am trecut, şi încă foarte bine! Mă duc să-i spun dumnealui. Sunt aşa de fericită! închipuieşte-ţi, mamă dragă: bacalaureată! E ceva, nu?
Dar nu mai aşteptă răspunsul mamei sale, ci ieşi ca o furtună din bucătărie. Şi iarăşi se auziră uşile trântindu-se.
Ana, în bucătărie, lângă plita de gătit, îşi şterse o lăcrămă.
— Bine c-a trecut şi peste prostia asta, zise ea tare, făcând-o pe slujnică să se mire.
Ana era o femeie înaltă. Sora nu-i ajungea cu capul decât până la umăr, deşi-i sămăna leit. Faţa ovală, cu linii dulci, fragedă încă, cu pielea fină, vădea o linişte lăuntrică de mult aşezată. în păru-i bogat, blond, pe care, cu toate ademenirile modei, nu voia să-l tundă, nu avea nici un fir cărunt, îmbrăcată într-o rochie de casă, de pânză ieftină, cu şorţul alb de bucătărie prins în faţă, cu mişcările mlădioase şi iuţi, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci şi opt, treizeci de ani, deşi avea aproape patruzeci.
Bucătăria, cu plita, cu dulapul de vase, cu crătiţele şi tingirile atârnate pe păreţi, strălucea de curăţenie. Curate erau şi şorţul şi îmbrăcămintea servitoarei, care încă nu lepădase costumul din sat, deşi slujea în casa advocatului Preda de mai bine de doi ani.
Mâncarea era aproape gata Curând sosiră de la şcoală şi cei doi băieţi Iuliu, elev în clasa a şaptea, şi Virgil, în clasa întâi. Nevăzând nici o urmă din care să înţeleagă ca Sora ar fi venit, şi cum ştiau că astăzi era ziua cea de groază, intrară amândoi, îngrijoraţi, în bucătărie.
— Încă n-a venit Sora, mamă?!
— A venit, veselă foc! A trecut, băieţi! Pregătiţi-vă să o felicitaţi. S-a dus să-l anunţe şi pe tata.
Iuliu începu s-aplaude şi să strige bravo, iar cel mic, Virgil, să râdă şi să se învârtă într-un călcâi.
— Va trebui să bem un pahar de vin în sănătatea ei. Mâncările preferate i le-am pregătit eu. Tu, Iuliu, du-te în pivniţă şi adu o sticlă de vin. Sunt în nisip, lângă butoi.
— Ştiu eu unde sunt!—răspunse Iuliu. Dar ce-a spus, mamă? I-au pus întrebări grele?
— Nu mi-a povestit nimic. N-avea timp. Se grăbea să-l anunţe pe tata. Atât a zis: că a fost o proastă fiindu-i atât de frică de examenul ăsta.
— Păi da, după ce l-a dat, îi e uşor să zică, dar toată lumea se teme de el. Uf! Bine că a trecut! Parc-am scăpat şi eu de-o povară! zise Iuliu.
— Dar eu! Că-mi era mai mare mila de biata fată cât buchisea. Două săptămâni încheiate s-a culcat numai la douăsprezece şi s-a sculat la şase! Bine c-a scăpat!
Virgil, cu o bucată de pâne în mână, ieşi în curte s-o aştepte pe Sora. De câte ori venea de la şcoală, era flămând ca un lup, şi până se servea masa, Ana trebuia să-i astâmpere foamea cu ceva. în vremea asta, Sora întră ca o furtună în biroul advocaţial al tatălui ei, se opri dreaptă ca un prapur în faţa lui—el era adâncit în citirea unui dosar—şi zise răspicat şi rar:
— Am onoarea să mă prezint, domnule advocat. Sunt Sora Preda, bacalaureată! Dacă aveţi cumva nevoie de un titrat în biroul dumneavoastră, îmi pot oferi serviciile.
Până să se ridice tată-său de pe scaun, Sora fu lângă el şi-l îmbrăţişă, sărutându-l.
— Aşadar s-a isprăvit? Ai reuşit? Ai ştiut?
— Peste aşteptări, dragă tată! O să fiu cu siguranţă clasificată printre primele şase.
— Mulţămită lui Dumnezeu! ştiu că te-ai scuturat de o greutate. Mă bucur din toată inima şi te felicit.
Advocatul Vasile Preda era un bărbat înalt, suplu, osos, brunet, cu liniile feţei tari, îmblânzite totuşi de privirea caldă ce se revărsa din ochii-i negri. Se purta tuns chilug şi bine ras, cum se obişnuise încă în timpul războiului, aşa că nu i se prea distingea cărunteţea tâmplelor. El se ridică de pe scaun, îşi îmbrăţişa fata, i se uită în ochi, şi, văzând cum joacă în ei undele de lumină ale bucuriei pentru reuşită, se emoţiona şi mai tare. O bătu uşor cu palma pe umăr.
— Eşti o mare mândrie pentru noi, fata mea! întâiul bacalaureat în familie! E un eveniment pe care trăbă să-l sărbătorim!
— O să-l sărbătorim, desigur, când ai s-ajungi acasă—răspunse Sora.
Apoi, adulmecând prin cameră, adaogă:
— Nu ştiu, mi se pare mie sau într-adevăr miroase a mucegai în biroul ăsta al dumitale? Cred că nu e bine aerisit. Las’, că de-acum am eu vreme destulă şi o să fac rânduială şi pe-aici.
Şi, întorcându-se într-un călcâi, se îndreptă spre uşă zicând:
— Până ajungi dumneata acasă, eu trec pe la nănaşul, să-i spun şi lui.
Nănaşul era Sava Scurtu, directorul băncii Fortuna, iar banca, unde era şi locuinţa directorului, îşi avea sediul într-a patra casă de la biroul advocaţial al lui Vasile Preda.
— Se-nţălege că trăbă să-i spui şi lui. Numai vezi, nu-ntârzia prea mult, că ne aşteaptă mama cu masa.
După ce ieşi Sora, advocatul mai răsfoi puţin dosarul, apoi îl închise şi se pregăti de plecare. Se uită a pagubă prin încăpere. Da, probabil că avea dreptate Sora, probabil că miroase a mucegai... Nu e aerisit de-ajuns, şi-apoi nici nu se mai circulă mult pe uşă, ca altădată. Azi, de pildă, nu i-a deschis uşa nici un client. De-o vreme-ncoace toate cancelariile advocaţiale erau în criză. Se înstăpânise pustiul în ele. Da, într-adevăr, mirosea a mucegai!
Îşi luă pălăria şi pardesiul şi ieşi, încuind uşa dublă care dădea în stradă. Cheia se învârti greu în uşă. A ruginit broasca. Trăbă s-o ung—îşi zise Vasile Preda, încruntându-se. De, o să treacă ea şi criza asta, cum au mai trecut şi altele! Azi nu trăbă să mă mai gândesc la năcazuri. Azi trăbă să trăiesc numai bucuria pe care mi-a dăruit-o Sora.
Sora nu-l mai găsi pe nanaşul ei la bancă, ci în locuinţa lui, în prânzitor. Când întră, el tocmai îşi lega la gât şervetul alb şi mare, fără de care nu se aşeza la masă.
— Bună-ziua, naşule. Am venit să mă feliciţi, zise fata, cu ochii strălucitori, cu obrajii aprinşi încă de bucuria succesului.
— Să te felicit?! Dar ce, e ziua ta? N-oi fi uitat!
— N-ai uitat, şi totuşi e ziua mea! zise Sora, agăţându-i-se de braţ. Am reuşit cu bine la bacalaureat, naşule dragă.
Bătrânul, un om de vreo şaizeci de ani, cu mustaţa sură, rătezată scurt, cu oleacă de bărbuţă ascuţită, cu ochi căprii, cufundaţi puţin subt fruntea înaltă, continuată cu o chelie lucitoare, bine legat, voinic încă, îşi duse un deget la frunte.
— Uite, frate, aşa este! Am uitat! Aşadar ai trecut prin proba de foc? Dar nu-i mai zice bacalaureat! E un cuvânt străin. Spune-i româneşte: examen de maturitate, cum îi ziceam înainte de unire.
— Acum toată lumea-i spune bacalaureat, iar eu, astăzi, sunt bacalaureată. Cum mi-ai zice după terminarea celuilalt examen, naşule?
— Câtă vreme pregăteai examenul erai maturizantă, acum eşti matură. E un termen care are o semnificaţie. Toată lumea ştie ce este un om matur, adică un om cu mintea, deplin dezvoltata, în vreme ce cuvântul bacalaureat ce semnificaţie are?
— Să zicem că-s matură—râse Sora—n-am nimic împotrivă, ba chiar mi-ar şi plăcea să fie aşa.
Întră şi naşa, aducând castronul cu supă. O felicită cu căldură şi ea, sărutând-o pe amândoi obrajii.
— Ce-ar fi să rămâi cu noi la masă? zise naşa.
— Vai de mine! Mulţămesc, dar nu se poate. Mă aşteaptă acasă.
— Trimetem noi servitoarea, să le spună.
— Nu! Mulţămesc! S-ar supăra cu toţii. Doar e praznic azi la noi! Am şi plecat, că-i târziu!
— Numai o clipă, Soro! zise bătrânul, trecând într-o cameră vecină, cu şervetul alb pe piept.
— Draga mea, ne-ai făcut o mare bucurie. Să ştii că suntem mândri cu o asămenea fină. îmi închipui cât de mult se bucură părinţii şi fraţii tăi.
— O! Pe ei nici nu i-am văzut încă, şi trăbă că s-au întors de la şcoală.
Directorul Fortunei reveni, în mână cu un plic pe care era tipărit Banca Fortuna, Casă de credit şi economii, Societate pe acţiuni. Plicul era cam umflat.
— Dragă fino— zise el—te felicit încă o dată şi te rog să primeşti un mic dar din partea noastră pentru examenul tău de maturitate. Vai de mine! De ce te fereşti?! Aşa se cade! Când vei fi şi tu naşă, vei proceda la fel.
Sora se codea încă, nelămurită.
— Ia plicul, draga mea, şi să-l foloseşti după bunul tău plac, zise naşa, o femeie mărunţică, mai purtată de vreme decât naşul, adusă puţin de spate, începând să pună supa în cele două farfurii.
Sora mulţumi, luă plicul şi ieşi.
În drum spre casă, grăbi iar paşii. Oare n-a întârziat prea mult? Dar, trecând pe lângă oficiul poştal, un gând o ţintui deodată locului: Ar trebui să-i dau o telegramă lui Valentin. Dar oare se cuvine să-i telegrafiez? —se întrebă. Ba bine că nu! — îşi răspunse pe loc. De câte ori nu m-a năcăjit el, spunându-mi că voi cădea la bacalaureat! Că o fată care râde mereu şi care închide manualul îndată după ce l-a deschis nu poate trece un examen atât de greu. Bineânţăles că trăbă să-i telegrafiez, ca să mă răzbun pentru toate răutăţile lui!— hotărâ Sora.
Intră în oficiul poştal, ceru o blachetă, îşi scoase stiloul din buzunarul bluzei, dar se opri dintr-odată: Cum să-l anunţ, şi unde? Că nu-i ştiu adresa! îşi zise ea, descumpănită.
Apoi, deodată, se hotărâ şi scrise: Bacalaureată!. Semnă: Sora Preda şi o adresă la Facultatea de Medicină; puse numele oraşului dedesubt, plăti telegrama, luă recipisa şi ieşi.
Nu ştia cât e ceasul. Din locul în care era, nu se vedea orologiul din turnul bisericii calvine. Grăbi pasul spre casă. Va trebui să-mi cumpăr un ceas!—îşi zise Sora. De când îmi tot doresc unul! Pipăi plicul şi se însufleţi: era gros, înfoiat. îmi voi cumpăra un ceas din darul nănaşului. Sper să-mi ajungă banii, îmi voi lua unul ieftin, dar solid.
Când ajunse dinaintea casei lor, văzu că încă ţine în mână, lângă plic, recipisa de la poştă. O rupse repede bucăţele şi aruncă hârtioarele pe trotuar, roşindu-se la gândul că ar trebui să le spună părinţilor ei că i-a trimis o telegramă lui Valentin... Oare a făcut bine ce-a făcut? Era un act de fată matură, cum spunea naşul său, ori o copilărie? N-ar fi putut să aştepte ca Valentin să afle rezultatul din ziare, de vreme ce în fiecare an se publica numele celor reuşiţi la bacalaureat? Nu, n-ar fi făcut bine! Parcă Valentin avea vreme acuma, în toiul examenelor de sfârşit de an, să citească toate ştirile din gazete!
Cei doi fraţi o aşteptau în prag, şi, când o văzură, năvăliră asupra ei.
— Bravo, Sora, felicitările mele! îi zise Iuliu, îmbrăţişând-o.
Virgil, cel mic, se uita la ea cu sfială, neştiind ce să-i spună. I se părea că Sora crescuse, că era cu mult mai mare decât dimineaţă, dar ochii lui râdeau înlăcrămaţi. Ea îl sărută şi pe el.
— Veniţi odată la masă, că se răceşte supa! le strigă din prânzitor mamă-sa.
Porniră, alergând, toţi trei. Se aşezară îndată la masă, fiecare la locul lui. Sora puse plicul lângă tacâmul ei, pe şervet, începură să mănânce in tăcere. Erau toţi flămânzi. Un răstimp nu se auzi decât ţăcănitul lingurilor în farfurii.
— Ce făcea naşul? Erau la masă, nu? întrebă, după o vreme, tatăl.
— Nu, dar se pregăteau să şadă la masă. S-au bucurat foarte mult că le-am adus vestea bună, şi m-au felicitat răspunse Sora, cu bucurie în glas.
— Da, ţin amândoi la tine. Sunt oameni vrednici. Ochii Sorei căzură pe plic. Tresări şi zise:
— Uite ce mi-a dat naşul, tată.
— Da, un plic. L-am văzut de cum ai întrat. Dumnealui ţi l-a dat?
— Dumnealui. N-am voit să-l iau, dar s-ar fi supărat.
— De ce n-ai vrut să-l iai?
— Mi se pare că sunt bani în el. Advocatul zâmbi.
— Se-nţălege că-s bani! Altceva ce să fie?!
— A spus că-i un dar al dumisale pentru că am trecut cu bine examenul de maturitate.
— De maturitate?! se miră Iuliu.
— Aşa-i spune dumnealui bacalaureatului.
— Aşa se zicea înainte de unire, zise advocatul.
— Şi a spus că eu acum sunt matură, adaogă Sora zâmbind.
— Cum mătură? râse Virgil, arătându-şi dintâi albi şi mărunţi.
— Vai de mine, Virgile! înveţi latina şi nu ştii ce-nsamnă maturus, matura, maturum?! se scandaliză Iuliu.
— Cum să ştie, frate?! Că doar e de-abia în clasa în-tâia! îi luă apărarea taică-său. Matur însărcinează, dragul meu, om mare, ajuns la deplina dezvoltare. Cum ar fi un măr ajuns la coacere, pe care-l poţi culege. Măr matur, om matur, fată matură, înainte de unire aşa-i spuneau examenului ăsta, de absolvire a liceului. Şi pe certificat se scria: Testimoniu de maturitate. Pe-atunci se foloseau mai mult termenii latineşti, acum se folosesc mai mult cei franţuzeşti. Şi nu sunt nici mai frumoşi, nici mai româneşti.
Sora luă plicul şi-l întinse tatălui ei.
— Te rog să-l păstrezi dumneata, până mă voi hotărâ ce să-mi cumpăr. M-am gândit să-mi iau un ceas-brăţară. Mai toate fetele au.
Virgil bătu din palme şi zise:
— Am văzut eu unul frumos, la Braunfeld. Să nu-ţi cumperi până nu ţi-l voi arata pe-acela.
Advocatul luă plicul şi-l privi pe o parte şi pe cealaltă. Plicul era lipit.
— Bine, dar în chestie de bani trăbă să ţii o socoteală exactă. Câţi sunt?
— Nu ştiu! răspunse Sora, curioasă acum să ştie, deşi mai înainte nu fusese.
— Păi, dacă vreai să-ţi cumperi ceva din ei, trăbă să ştii câţi ai. Altfel, poţi să-ţi faci cine ştie ce planuri mari, şi pe urmă să te trezeşti că nu ţi le poţi realiza. Să nu desfac plicul?
— Ba da! Acuma vreau să ştiu şi eu câţi bani sunt în plic—zise Sora surâzând. Nu de altceva, dar să nu am deziluzii...
Tocmai atunci întră Ana, aducând al doilea fel de mâncare: o tocăniţă de pui cu mămăliguţă, care-i plăcea Sorei.
— Ce-i cu plicul acela? —întrebă ea. Ce, v-a şi dat certificatul?!
— Nu, e un dar de la nănaşu-său, răspunse tatăl, dezlipind cu grijă plicul.
Ochii tuturora erau aţintiţi asupra mânilor lui. Advocatul desfăcu plicul şi începu să scoată din el, tacticos, tot câte unul, biletele de o mie de lei. Toată lumea număra în gând.
— Zece! strigă Virgil, când nu mai rămase nimic în plic.
— Zece! repetară cu toţii.
— De data asta naşul s-a întrecut pe sine însuşi! zise tatăl.
— Oameni de inimă! adaogă Ana. Sora era mişcata.
— Parcă sunt chiar prea mulţi —zise ea. Eu mă gândeam să fie vreo trei-patru mii...
— Multul şi puţinul sunt totdeauna noţiuni relative, draga mea—spuse advocatul. Când ai un milion, o mie-i nimic, dar când ai numai zece mii, o mie-i mult.
— Naşul are avere în valoare de un milion?! întrebă, uimit, Iuliu.
— Am vorbit aşa, în general, nu despre el. El poate că are şi mai mult de un milion. Vorba e că, din câţi au o avere mare ca a lui, doar unul dintr-o sută face un asămenea gest. Să trăiască! sfârşi el, punând biletele înapoi în plic.
— Acum poţi să-ţi cumperi ceasul acela de la Braunfeld, Soro—zise Virgil. Să nu cumva să mergi fără mine! Eu mă pricep la ceasuri, le cunosc după bătaie.
— Auzi colo! Nu ştiam că ai această virtute—zise mamă-sa. Doar n-ai avut niciodată ceas!
— Eu n-am, dar au câţiva colegi de-ai mei, şi le aud cum ţăcăne. De altfel, mă cunoaşte Braunfeld. Intru câte-odată în atelierul lui, mă uit şi ascult. El m-a chemat întâia oară.
— Te va fi văzut proptit în vitrină — zise Iuliu, luându-l peste picior. Se vede că de-aceea întârzii uneori, de-ajungi după mine acasă.
— Ei, n-ai mai zice nimic dac-ai auzi ce larmă măruntă e în atelierul lui.
— Bine, Virgile, o să merg cu tine să alegem ceasul, dacă aşa ţi-i voia.
Iuliu, la un semn al tatălui său, umplu păhărelele cu vin.
— În sănătatea Sorei!—zise advocatul, ridicând paharul. Să treacă din izbândă în izbândă! La mulţi ani!
Sora ciocni cu toţi, sărutând mâna părinţilor. Se gândi ca acum, fiind matură, s-ar cuveni să răspundă ceva la urarea tatălui său.
— Şi eu vă mulţămesc de toate şi din toată inima, dragă mamă şi dragă tată.
— Să mulţămim cu toţii lui Dumnezeu, că ne-a dat sănătate şi putere de muncă, zise mama.
— Şi să le dorim lui Iuliu şi lui Virgil să urmeze exemplul Sorei.
Ochii lui Virgil scăpărară. Ce n-ar fi dat el să fie acum în locul Sorei! şi-ar fi cumpărat nu numai un ceas de mână, ci şi unul de părete! ştia el unul la Braunfeld, care, când bătea, avea nişte rezonanţe dulci şi melodioase, de nu-ţi mai trebuia altă muzică.
— Şi acum, un pahar de vin în sănătatea naşului şi a naşei, zice advocatul.
Închinară şi urară. Iuliu sorbi şi cel de-al doilea pahar până la fund, dar Virgil, doar ce atinse vinul cu buzele, că şi puse paharul pe masă. Se ameţise puţin din primul pahar.
— Şi acum, haide, fata mea, şi ne spune cum s-a desfăşurat examenul, zise advocatul.
Ana aduse prăjiturile la masă: nişte cornuleţe cu nuci, după care se-nebunea Sora. Se bucură şi Virgil, că putea întinge cu cornuleţul în vin şi că astfel va birui, încet-încet, băutura, de care-i părea rău s-o lase-n pahar.
Sora începu să povestească de la momentul intrării comisiei în sală. Ştia, din ce se publicase în ziare, că în comisie nu era nici un profesor şi nici o profesoară din oraşul lor, că nu cunoştea pe nimeni şi că nu o cunoştea nimeni.
— Totuşi, nu mi-am închipuit că vor fi chiar atât de străini! Am îngheţat cu toate de frică. Ştiţi, parcă ar fi fost nişte personaje din lună, nu de pe pământ. Când am văzut comisia pe catedră, odată mi s-a strâns inima ca un ghem şi mi s-a golit capul. Dar ştii cum, mamă? Eram sigură că am uitat într-o clipă totul. Şi asta numai pentru ca cei din comisie erau atât de străini.
— De, mari psihologi nu pot fi cei ce alcătuiesc comisiile. Pe vremea mea — continuă Vasile Preda —, numai preşedintele comisiei era străin, însuşi inspectorul guvernial al circumscripţiei şcolare. Membrii ei erau profesori de la liceul la care urmaseşi.
— Ei, să fi fost şi la noi aşa, nu mi-ar fi fost teamă de nimic!
— Dar ai fi ştiut mai mult? Ai fi răspuns mai bine?
— Asta nu, căci, după ce am început să răspund, nu mai mi-a fost frică şi mi-a venit în minte tot ce am învăţat, şi mai ales tot ce ani repetat în cele două săptămâni din urmă.
— E firesc! Nu te poate face profesorul tău, chiar daca ar examina el, să ştii mai mult decât ai în cap. Totuşi e mare lucru să fie prezent. Eşti obişnuit cu el, nu ţi-e frică, după cum spui şi tu, eşti obişnuit cu felul lui de a pune întrebările.
— Asta da—se repezi Sora. îţi trăbă o vreme până te obişnuieşti cu felul cum formulează întrebările fiecare membru din comisie. Uneori trec minutele care-ţi sunt acordate ca să-ţi pregăteşti răspunsul, şi tu nici n-ai ajuns să pricepi întrebarea. Cea mai bună elevă din clasă n-a putut răspunde la trei întrebări, numai pentru că fuseseră formulate altfel decât le formula profesoara noastră. Dacă n-ar fi intervenit preşedintele, care a pus altfel întrebările, n-ar fi ştiut ce să răspundă. Cu două probleme mi s-a întâmplat şi mie la fel.
— Ei, vezi! E logic să răspunzi mai repede când ţi se pune întrebarea în forma cunoscută. Scopul examenului este să se constate, în comisie, ce ştie elevul, însă înaltele foruri didactice sunt suspicioase. Cred că profesorul cunoscut poate favoriza pe un elev şi poate nedreptăţi pe un altul. De-aceea adună în comisii profesori şi profesoare din toate unghiurile ţării. După mine, ăsta e un vot de blam pentru fiecare şcoală secundară, pentru corpul didactic respectiv şi pentru elevii care sunt supuşi examenului, sfârşi Vasile Preda, adresându-se soţiei sale.
— Eu, drept să-ţi spun, nici nu cred că ar fi nevoie de-atâtea examene, mai ales când e vorba de fete, răspunse Ana.
— Ei, deci comisia te-a cam băgat în răcori... Şi pe urmă??o întrebă pe Sora taică-său.
— Nu numai pe mine, pe toate! D-apoi şi erau câteva mutre în comisie care nu prevesteau nimic bine, pe lângă faptul că erau străine şi nu ştiau ce preţuim fiecare. Erau câteva profesoare încruntate şi acre, care parcă numai atâta aşteptau: să te prindă că nu ştii ceva, sau cu vreo greşală.
Sora începu sâ povestească pe-ndelete, cu de-amănuntul, ce a întrebat-o la fiecare obiect şi ce a răspuns. De la o vreme se înfierbântă şi îşi spunea răspunsurile pe larg, de parc-ar fi fost în faţa comisiei. Iuliu o asculta cu tot mai mult interes şi chiar cu oarecare respect. El socotise că într-un liceu comercial, şi încă într-unul de fete, nu se învaţă cine ştie ce carte, că liceul lui era superior, şi acum constata cu surprindere cât de multe cunoştinţe avea Sora, unele de care auzea prima dată. Chiar la materia obiectelor comune pentru amândouă şcolile, erau o mulţime de lucruri pe care nu le cunoştea. E adevărat că se consola cu gândul că e de-abia în clasa a şasea, dar, totuşi, el învăţa la un liceu de cultură generală... Fratele mai mic, Virgil, o asculta plin de admiraţie, între timp, dăduse gata trei cornuleţe cu nuci şi se năcăjea să bea, cu al patrulea, şi vinul care mai rămăsese pe fundul paharului.
Vasile Preda o urmărise cu atenţie pe Sora şi era mulţumit de felul cum răspunsese, îşi aduse aminte de examenul lui de maturitate şi îşi zicea că fata lui nu-l face de ruşine. Dar când Sora ajunse la obiectele de specialitate, la contabilitate, la diferitele feluri de asociaţii pe acţiuni, la încheieri, la bilanţuri de fine de an şi semestriale, nu o mai putu urmări. Erau lucruri despre care el nu avea decât o idee vagă, cunoscându-le numai din unghiul de vedere al juristului.
— Habar n-am avut, Soro, cât de mult s-au complicat lucrurile în contabilitate, zise el în sfârşit.
— Dar n-ai văzut cât de mult a buchisit in anii din urmă, şi mai ales acum, înainte de examen?! Sărăcuţa de ea! Mi-era şi milă de dânsa...— zise mamă-sa, mângâind uşor părul blond, mătăsos, al Sorei.
— Acum, bine că s-a isprăvit! Bine ca mai poate răsufla şi ea! Mie mi se pare că toate examenele astea sunt o adevărată tortură pentru fetele din ziua de azi!
Ana nu avusese de gând s-o lase pe fiică-sa să urmeze toate clasele liceului. Las’ că la-nceput nici nu era liceu, ci un gimnaziu, pe care însă rivalitatea dintre două partide îl ridicase, în numai trei ani, la rangul de liceu cu opt clase.
Cum şcoala era la îndemânâ, Sora a tot trecut dintr-o clasă într-alta, până a ajuns la bacalaureat. De altfel, aşa făcuseră mai toate fetele cu care Sora intrase în clasa întâi a fostului gimnaziu. Uneori începea vorba cu Vasile despre ce se va-ntâmpla mai târziu, după ce Sora va termina liceul comercial, dar răspunsul bărbatului era invariabil acelaşi: Vom vedea atunci. Ceea ce vor face celelalte va face şi Sora.
Nici în preajma examenului şi nici acum, după ce-l dăduse, Vasile Preda nu-şi pusese problema viitorului fetei. Şi nici Ana. El era mândru de reuşita fiică-sii, iar ea era satisfăcută că Sora scăpase în fine de o corvoadă nepotrivita unei fete.
Copiii erau toţi trei în grădina când sosiră nănaşul Sava Scurtu, directorul băncii Fortuna, şi nănaşa Măria. Dintr-un buzunar larg al pardesiului, el scoase o butelie de vin, cu dopul mucegăit, iar dintr-al doilea, o sticlă cu sirop.
— Trăbă să vină fina, să închinăm în cinstea ei din vinul ăsta. E din 1910! A fost atunci un must care avea peste douăzeci de grade.
— Doamne, naşule, de ce v-aţi mai deranjat! Doar i-aţi făcut un cadou princiar, zise Ana.
Bătrânul zâmbi.
— Nu ştiu dacă acela a fost princiar, dar ştiu că vinul acesta e împărătesc!
Sora veni în grabă, cu cei doi mânji după ea, şi gustară cu toţii din vin.
— Are gust de miere şi de nucă, zise Sora.
— Nu e rău spus! Să mănânci nuci cu miere şi să bei vin de ăsta, te scoală din morţi.
— De câţi ani e, naşule întrebă Iuliu, mişcat de bunătatea vinului, pipăindu-şi cu limba cerul gurii.
— Cu patru ani mai bătrân ca tine, băiete!
Copiii şi cele două femei luară sticla cu sirop de smeură, un sifon mare, pahare de apă şi un tirbuşon, şi se duseră în grădină, la masa de subt nucul cel bătrân. Era o după-amiază caldă şi senină, de sfârşit de iunie.
Virgil ţinu să destupe el sticla cu sirop, dar dopul era lung, pecetluit cu smoală, şi rupse o parte, fără a-l putea scoate. Trebui să i-l dea lui Iuliu, care era meşter în destuparea sticlelor cu bulion, înfundate de asemenea cu dopuri lungi şi pecetluite cu smoală.
Totuşi, după ce Ana turnă, din lichidul greu şi aromat, în pahare, îl lăsă pe Virgil să toarne sifonul, căci ştia că e una din plăcerile lui. Când era mai mic, mamă-sa trebuia să ascundă sifoanele, pentru că Virgil lua pe furiş câte unul, şi, pitindu-se cine ştie pe unde, îl golea, îi plăcea cum împroaşcă şi cum urcă globurelele de sticlă —aşa credea el—prin ţeava. Apoi, tiptil, ducea sifonul la loc, şi, dacă mai erau altele, lua încă unul şi repeta experienţa.
 |  |  |
|
|
|