Globusz^® Publishing 

Iunie 1845

Dacă te-ai întârnplat a fi vreodată la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii, într-o seară a lunii lui iunie, după ce ai privit steaua zilei coborându-se după muntele Pionul, şi după ce treptat razele lui încep a se stinge în umbrele nopţii; în acel chiar-oscur priincios ochiului, spune-mi, înturnatu-ţ-ai viderea de pe culmele învecinate pline de verdeaţă şi de bucurie asupra oraşului ce zace la picioarele tale, beat de vuiet, culcat pe costişa lui ca să-şi odihnească mădulările cele de granit? Luat-ai seama atunci la o ceaţă ce vine şi se întinde ca un giulgiu mortuar piste vârful turnurilor şi a clopotniţilor, ceaţă grea ca somnul trădătorului şi rece ca mâna soartei; care uneori ca un smeu se încolăceşte împregiurul oraşului, sau ca un Briareu îşi întinde braţele în toate părţile, însemnând feluri de figuri fantastice, precum un mare caleidoscop? Nu ţi-ai închipuit oare atunci că acest nor gros este un menitor prevestitor soartei oraşului şi a ţării, şi pătruns de ideea aceasta, n-ai fi dorit să vezi pre Asmodeu, dracul şchiop, şi de se poate, să-l întovărăşeşti de la palatul bogatului ce se vârcoleşte în patul său, pană la coliba săracului ce doarme pe aşternutul său de paie? O! negreşit, ai fi descoperit multe crime, multe fărădelegi, şi poate, ca şi Iona, ţ-ai fi sfâşiat haina, strigând vai! Pe urmă ai fi alergat să te ascunzi în vreun unghi, unde să nu te ajungă intriga şi calomnia, şi ai fi plâns precum un filosof pe ruinele Palmirei, gândind la trecuta mărire a strămoşilor, la ale lor fapte mari de care nu suntem vrednici, noi, pigmei degeneraţi, ce n-am fost creaţi după măsura lor!...

Bă-mi voie, prietine, a-mi dezvăli ideea, sau, mai bine zicând, a spune aceea ce cugetam într-o seară, când mă aflam la apusul soarelui pe dealul Cetăţuii; şi dacă după trecut putem judeca viitorul, să ne întoarcem cu câteva veacuri în urmă ca să aruncăm o privire asupra stării noastre, mărginindu-ne însă numai într-un mic cerc.

Dragoş, fiiul lui Bogdan, prinţ român, vine la 1352 şi întemeiază statul Moldaviei, stat de oameni agricoli, care îşi petrec viaţa cu agricultura şi păstoria. Pre dânsul îl urmează mai mulţi domni buni, căci inima poporului ce ocârmuiau era bună, nefiind încă stricată de viţiuri. Românii subt urmaşii lui Dragoş petrec o viaţă primitivă, şi traiul lor ticnit, patriarcal şi virtuos adună lângă ei pre pribegii lor fraţi. Colonia se măreşte. Răpidea ei sporire aţâţă invidia vecinilor lor; ei însă îşi păstrează naţionalitatea. Ferul plugului se preface în lance, şi resping puterea cu putere. Atunci colonia se face stat, şi încă nu se împlinise jumătate de veac de la descălecarea lui Dragoş, când Alexandru I dă legi poporului său, înfiinţează o ierarhie bisericească şi politică, zideşte monastiri şi cetăţi, leagă alianţa cu Iaghelon, regele Poloniei; Moldavia se face cunoscută, şi împăratul Bizanţiei trimite domnitorului ei hlamidă şi coronă ca unui autocrator. încă o jumătate de veac, şi Moldavia va fi mare şi puternică. Ştefan zdrobeşte pre Cazimir polonul, pre Matiaş ungurul, pre Mainac tătarul, pre Lobod şi Nelivaicu cazacii, şi râvnind a uni subt un singur sceptru provinţiile române, năvăleşte asupra românilor valahi, bate pre Vlad, sfarmă pre Radul, care cheamă în ajutorul său pre turci. Acesta fu începutul necurmatelor războaie şi a ticăloşiei îmbelor prinţipate, stârnite din ambiţia lui Ştefan şi mişelia lui Radu. Dar, precum după un veac trecut Mihai, nici Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Constantinopolii. Viteazul se biruieşte, dar eroul nu-şi perde cumpătul, şi bărbăţia sa scapă patria de peire. însă puterile fizice nu răspund marelui său suflet. Viaţa lui n-a fost decât un lung război, o necurmată luptă. Patruzeci şi şepte ani domneşte şi cincizeci de războaie are. Eroul

Îmbătrânit, cărunteţile i-au răcit sângele, cercarea i-a potolit iuţeala, nenorocirea de la Valea-Albă i-a stins ambiţia. îşi întoarce privirea tristă asupra patriei sale şi suspină. Se uită la boierii pre carii el i-a înălţat şi i-a îmbogăţii; prevede vrajba, neunirea, nesaţiul şi trădarea zămislind în inimile lor, şi neâncrezându-se în moştenitorul său, hotărăşte a da patriei sale o protecţie subt umbrirea căria să vieze, până ce cerul va dispoza cum se va îndura de ea. Alege imperia Turciei, năstăvit(inspirat) poate de duhul ocrotitor a fiinţei popoarelor, pentru ca să nu se stingă cu totul numele de român.

Să ne oprim aice, şi să ne înturnăm privirea înapoi, pentru ca să videm ce s-a petrecut într-un veac şi jumătate, adecă de la venirea lui Dragoş şi pănă la moartea lui Ştefan.

Domnii — precum am zis — erau buni, şi poporul era fericit. însă aristocraţia nu se înaripase, şi capetele acestei idee stând între popor şi ocârmuitor nu începuseră a muşca când pre unul, când pre altul. Năravurile erau simple, căci domnii erau simpli; ei erau pontifeci, legiuitori şi părinţi supuşilor; pentru aceea, în curs de o sută cincizeci ani, slobozia lui Dragoş (cum am mai spus) sporeşte de înminunează pre istoric, se face stat, îşi apără glorios naţionalitatea în contra vecinilor puternici, şi călăuziţi numai de dreptul firesc pre care l-au învăţat de la natură şi de la cugetul lor, stăpânitorul îşi iubeşte poporul, şi ţăranul, privind în domn pre căpitenia sa, îl abordează cu pept deschis zicându-i: tu doamne! precum zice şi lui Dumnezou, căci vede în el pre unsul său. îl numeşte măria-ta ! pentru că domnii erau în adevăr mari, şi linguşirea nu-i deprinsese a pretinde şi alte titule.

Veacul şi împregiurările au silit pre Ştefan să rădice aristocraţia. Oştirile erau compuse pe atunci din oameni aleşi, pre carii românii îi numeau boieri, ce alergau la lupte, unii pentru glorie, alţii pentru patrie, cei mai mulţi pentru dobânzi şi prăzi. Măreţul Ştefan îi dăruia cu sate şi cu moşii, şi darurile lui erau mari ca şi el; căci punea hotar pământului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adâncul văilor, şi uneori orizonul! Pentru ca să locuiască pământul dăruit, îl împoporau cu prizonieri de la vecini — de unde aveau şi numele acesta. — Aceştia, ca nişte vasali şi servi, urmau pre stăpânii lor la război.

Pe încetul, aste feude se înmulţiră. Boierii, pre carii bogăţia îi sumeţise, începură a ambiţiona domnia; şi încă Ştefan Marele nu putrezise bine în mormântul din monastirea Putna, când nepotul său Ştefan V e silit să omoare câţâva boieri, ca să stingă în sângele lor complotul ce sta gata a s-aprinde. Sângele acesta stropeşte mai multe inimi în care odrăsleşte duhul vrajbei şi a răzvrătirii. Idra nu pere; ura şi duşmănia se înţelinesc mai vârtos. Prilejul nu lipseşte. Ragialii iubesc banii; ajutorul şi favorul lor, domnii îl cumpără cu bani, boerii dau bani, ca să oboare pre domni; şi de unde stoarce ăst nămol de aur? Pin sudoarea poporului ce geme subt împilarea despotismului şi a aristocraţiei!

De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sunt răi, cărora, pentru ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea cerul ocârmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului pentru a fi călăii popoarelor, şi carii după ce-şi plinesc urâta solie, per, lăsând o pomenire de blăstemuri. ţăranul se tăvăleşte în lipsă şi în ticăloşie, părăseşte plugul, căci munca şi sudoarea lui abia îi dau cu ce să plătească contribuţiile, cărora neştiind ce nume să le deie, le numise năpăsti; iar viţiurile — dupre pilda celor mari — se înrădăcinează în sufletul său. Starea politică era poate şi mai rea decât cea morală; vrăjbile şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile ţării, a-şi lua dreptul de stăpâni, călcând condiţiile tratatului de protecţie ce închiese cu Moldavia, şi a surpa unul câte unul, toate vechile privilegii, încât îşi însuşiră dreptul a numi şi pre domni, căci prin aceasta deschideau drum ambiţiei aristocratice ca să alerge să cumpere domnia cu bani, pre care apoi îi scoate de la popor.

Un veac era de când aristocraţia domnea şi poporul gemea în ticăloşie şi asuprire! Atunci provedinţa, văzându-o bătrână şi sluţită de nelegiuiri, tinde mâna şi alege dintre ea pre un neânsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost şi necunoscut, îl sui pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână.

Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoş şi ostaşii lui Ştefan nu erau acum decât nişte sclavi îngiosiţi a unei boierimi desfrânate, care îi trata şi îi vindea ca pre vite. în adevăr, Lăpuşneanul retezase trunchiul, dar odraslele creşteau, şi nu era el omul care să ştie a le seca puindu-le stavilă pre însuş poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, şi el de tiran.

Am spus că intrigile boierilor izbutiseră a da turcilor dreptul a numi de la sine domni pre cine voiau; aşadar trista Moldavie se văzu ocârmuită când de un şerb, când de un arman, când de un saxon, carii se întreceau în nelegiuiri!... Dar să ne înturnăm privirea de la această amară epohă, şi păşind cu paşi gigantici anii aceşti negri, să trecem un veac şi jumătate ca să ajungem la un domn, care — deşi străin — va fi totdeauna scump românilor.

Limba naţională, deşi se păstrase încă în gura poporului, dar necurmalele războaie şi desele prefaceri nu lăsaseră a se cultiva. Literatura se mărginea numai între cler şi limba slavonă se făcuse limba curţii şi a bisericii, însă şi pre aceasta numai partea duhovnicească şi puţini din boierinaşi — ce nu aveau altă nădejde decât în pana lor — o înţelegeau. Un boier mare avea de ruşine a şti mai mult decât a se iscăli. Un Iacov Despotul (străin) se încercă a întemeia o universitate la Cotnar, dar scurta lui domnie nu-i iertă a-şi împlini lăudatul scop. Vasile-vodă vine, şi întâia lui faptă este a înfiinţa o tipografie, în care tipăreşte cărţile bisericeşti în limba română. Atunci poporul începe a asculta cuvintele relegii în limba sa, lucru de care alte naţii civilizate erau şi sunt încă lipsite; şi morala evangelică începe a izgoni viţiurile pre care o ignoranţă barbară le lăsase a se încuiba în inima românilor, întemeiază scoale naţionale pre care le înzestrează cu moşii. Adună pravelile lui Alexandru I, ce au rămas uitate şi părăsite când domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele, şi alcătuieşte un cod de legi, care pentru ca să fie respectat, este aspru.

Soarta şi-a arătat toate capriţiile sale cu acest domn. După ce l-a suit pe un frumos tron, când acum se mândrise cu bogăţiile sale, de numeroasa lui familie, îl învrăjbeşte cu domnul Valahiei. Se încurcă în războaie, în care a învins. Vândut de ministru său, părăsit de boieri, îşi vede ginerele ucis, familia prizonieră; şi pentru că nenorocitul e totdeauna şi vinovat, cade subt urgia turcilor, carii, după ce îl ţin închis şi în fere câtăva vreme, îl slobod apoi ca, iaă moară în cea mai mare sărăcie.

Nenorocitele războaie a lui Vasile-vodă slăbiseră ţara şi demoralizaseră oştile, care acum nu mai impuneau turcilor. Asuprirea crescu, şi ţara perdu dreptul de-a mai avea domni pământeni. Moldavia se făcu o arendă ce se vindea celui ce da mai mult, şi la care se întreceau grecii încuibaţi în foburgul Fanar din Constantinopoli. Foarte rar şi din când în când se mai numea câte un domn pământean, dar şi aceştia, nestatornici în domniile lor, ca să înlăture intrigile şi să-şi facă favorabili pre miniştrii Porţii, imitau politica grecilor, care consista a da bani ca să izbutească în scopul lor.

Unul din aceştia fu şi Dimitrie Cantemir. Mai mult om literat decât politic, el se alia cu Petru a Rusiei, dar nenorocita campanie de la Prut zădărnici planurile sale. Silit a pribegi, îşi lăsă ţara sub prepusul trădării, şi Moldavia se hotărâ de apanagiu fanarioţilor.

Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşi! cu un veac se înapoi în toate! în locul oştenilor români, se aduseră albanezi-nemernici. în locul şcoalelor lui Vasile, se înfiinţa şcoală grecească. Pământenii erau prigoniţi şi grecii în favor. Judeţele se ocârmuiau de caiccii şi seizi. Moldavia sa făcu pământul făgăduinţii pentru acest neam, ce aducea cu sine corupţia şi desfrânarea!...

E netăgăduit însă că unii dintr-aceştia au făcut şi bine. Constantin Mavrocordat desrobeşte vecinii. Grigorie Ghica protestează, neputând face altă, la orice nouă asuprire. Alexandru Muruz înzestrează oraşul cu ape, îl înfrumuseţează cu mândre zidiri ş.c.l., dar ce puteau ei face în scurta lor domnie de trei ani, la sfârşitul căriia aveau în videre ştreangul?

Acum desnădejdea începuse a se vârâ în inima românilor. Obiceile strămoşeşti şi tradiţiile naţionale se perdură.

Limba necultivată şi despreţuită rămase numai în gura poporului; nobilimea învăţa greceşte, limbagiul curtei. Boierul îşi uită dignitatea sa; se făcu unealta străinilor cu care se încuscrea şi pre care îi tămâia ca să le între în favor. Fecioară păn-atunci, limba patriei se împestriţa formând un gerg ce se întinse ca o pecingcne; căci pană şi la bisericile de întâiul rang slujba se făcea greceşte, iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba naţională.

O asemene stare a lucrurilor nu putea să mai ţie. Era o monstruozitate a videa o naţie întreagă în cumpănă a-ţi perele fiinţa. Dumnezeu se îndură şi îşi rădică urgia de asupra poporului său. Anul 182l, dărămând edificiul efemer lucrat de fanarioţi, reânturnă Moldaviei drepturile şi privilegile vechi. Poarta, luminată asupra intereselor sale, îi hărăzi apoi, în înţelegere cu Rusia, o constituţie care — deşi nodesăvârşită — începu a pregăti civilizaţia, a deştepta naţionalitatea şi a vindeca durerile trecute.

Nu no vom cerca a arăta starea de astăzi, şi dacă urmările au răspuns scopului; dacă generalul Kiselev (omul acest scump în suvenirea românilor) fu ajutat şi urmat precum s-ar fi cuvenit în frumoasa lui solie. Asta e treaba istoriei. Voim numai să arătăm că moldavul — asemene pătimaşului ce nu crede când se vede însănătoşat — încă tot nu e sigur de viitorul său, pentru că de la ai săi nu aşteaptă vreun bine, pentru că ai săi totdeauna l-au împilat! şi în adevăr, e curios a observa că oricând s-a făcut vreun bine în ţară, s-a făcut numai prin străini;

Un albanez păstrează naţionalitatea,

Un grec desrobeşte ţara.

Un rus pregăteşte civilizaţia.

Românul (nu ştim pentru ce) n-are încredere în sine. La orice primejdie strigă: Doamne! Doamne! când n-ar trebui să uite proverbul: „σύυ 'Aθηυά χαί χείρα χίυε?“