|
|
|
Pe drumul ce duce cătră cetatea Neamţu, pe la sfârşitul lui septemvrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marşa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofiţeri călări fruntea cărora erau trei; unul în floarea vrâstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. în sfârşit venea duiumul oştei : trăsuri, bagaje, pedestraşi, şleahtă pospolită, amestecaţi, în neregulă, steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe faţă şi cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă nici dobă, numai tropotul şi pasul oamenilor ce abia se mişcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, şi oamenii s-au hrănit numai cu poame.
Şi însă această oaste, în stare aşa ticăloasă e ceea ce a înjiosit de atâte ori trufia semilunii, iar cei trei fruntaşi ofiţeri sunt hatmanii Iablonovki şi Potoţki, şi cel din mijlocul lor însuşi Ioan Sobieki, regele Poloniei.
Şi cum să nu fie supărat şi necăjit vestitul rege? El Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mântuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor, a-şi privi oastea ticăloşită de lipsa merindelor, horopsita de duşmanii care îi urmează mişeleşte, fara a îndrăsni să-si deie pept făţiş cu el, şi fac prada tot ce cade, tot ce rămane pe urmă; a nu întâmpina în drumul său decât o fioroasă pustietate !
Cum am zis, mergea încet şi gânditor. Hatmanii lângă dânsul păzeau tăcere, respectând supărarea sa de care şi ei se împărtăşeau.
— Ce castel e acesta? întrebă Sobieţki când, rădicând capul zări pe sprinceana dealului, înălţându-se trufaşă dinaintea lui, cetăţuia Neamţu. Cu bună seamă vrun cuib a tâlharilor acestor de moldoveni!
— La vreme de război, aici domnii Moldovei obicinuiesc a-şi trimite averile lor, răspunse Potoţki.
— Aşa! Să mergem dar să-l luăm. Oh! voi să-mi răzbun pre Cantemir care mă înşălă, şi mă făcu să perd atâţa viteji!
— Eu aşi zice să lăsăm cetatea aceasta, zise Iablonovski, şi să ne urmărim drumul înainte. Avem tunuri de câmp, nu de asalt.
— Ba, pre numele patronului meu! nu va zice lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieţki fără a i se cuceri?? N-avem tunuri? Vorn lua-o dar cu mânile.
— Numele măriei tale e destul tun, zise Potoţki.
Trufia polonului măgulindu-se de această groasă linguşire, faţa i se însenină la ideea unei izbânzi atât de lesnicioase şi îndată dete poruncă să se înşire oastea cătră cetate.
În cetătuie se afla optsprezece plăieşi, trimişi de ispravnicul de Neamţ pentru străjuire, în lipsa garnizoanei, care era la Fălcii pe lângă domnul Cantemir, unde tăbărâse armia turcească. Cu câteva ceasuri mai nainte sosise încă un tânăr plăieş, a cărui cal asudat păştea înşuat troscotul ce creştea pe lângă ziduri.
— Mai bea o duşcă, băiete, zise un bătrân de care se videa că ascultă toţi, şi ne spune ce ai mai văzut la Iaşi?
— Ce să văd, tată? Blăstămăţie! Târgul îi în jaf. Leşii pradă şi dezbracă pe bieţii oameni.
— Ş-apoi zic că-s creştini!
— Creştini ! au prădat bisericile şi mănăstirile de odoare. Nu ştiţi încă? S-au dus să ieie pe sfânta (moaştele Sf. Parascheva de la Epivata, aduse cu cheltuiala domnului Vasile-vodă) de la Trisfetitele.
— Doamne fereşte! ziseră plăieşii făcându-şi cruce,
— Aşa, urmă tânărul; eram acolo când au mers să ieie racla sfintei, dar călugărul, simţind, au închis poarta, şi n-au vrut să deschidă; atunce...
— Pui de om, călugărul! strigară ascultătorii.
— Atunce craiul lor au poroncit s-aducă tunurile ca să spargă porţile, dar mai întâi au trimis răspuns călugărului, care şedea în clopotniţă, să deschidă, ori face monăstirea praf şi pulbere.
— Auzit-aţi acolo litfa cea păgână! şi ce au făcut popa?
— El au răspuns că nu se aştepta s-audă aşa vorbă de la un împărat care se zice creştin, şi că majestatea sa îi mare şi puiernic, poate să facă ceea ce zice, dacă nu se teme nici de Dumnezeu, nici de sfinţii lui, dar el nu deschide poarta, i s-a îngropa sub zidurile bisericei şi apoi lumea va judeca între dânsul, atât de slab, şi între majestatea sa atât de tare.
Auzind aceste, leahul s-au făcut foc de mânie şi dasă acum poroncă să împuşce, când unul din hatmanii lui i-au zis nu ştiu ce. Cum îmi spunea oamenii, i-au zis că nu se cade să facă aşa lucru, să strice casa Domnului şi altele multe. îndestul că l-au înduplecat să deie pace bisericei.
— Şi ce fac acum leşii la Iaşi?
— Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să vineţi. Vodă, din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dânşii un mârzac(căpetenie căzăcească) c-o mulţime de tătari şi vreo cinci steaguri de moldoveni, iar mai întâi au trimis pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi care, apucând înainte, au scos toţi oamenii de prin sate, au dat pojar fânului şi fânaţelor, au ascuns prin gropi grâul şi orzul, şi duşmanul au găsit tot pustiu în drumul lui, încât, agiungând la Cotnar, nu găsea să mânânce decât coamele copacilor; ba încă au pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care cum bea, crăpa; şi vai de capul lor! pereau cu sutele şi ei şi caii, iar care rămânea pe urmă cădea în mânile moldovenilor, carii, fără mai multă judicată, ori îl spânzura, ori îl înţepa.
— Osânda sfintei Paraschevii! zâse bătrânul, Dar tu cum le-ai aflat aceste toate?
— Eu — ştiţi că m-aţi trimis la Iaşi să văd ce mai este; După ce s-au dus leşii, m-am luat cât colea pe urma lor până la Cotnar, unde m-am întâlnit cu căpitanul Turculeţ, care mi le-au spus; ş-apoi, după ce am văzut că duşmanii şi-au luat drumul spre ţara lor, am apucat de-a dreptul piste codri... Dar oare ce buciumă străjerul?
— Fă-i semn să scoboare de pe zid, şi să vie încoace. Nu trecu mult şi plăieşul de strajă viind, spuse că oaste mare se apropie de cetate, îndată toţi alergară pe ziduri.
— Leşii sunt ! strigă tânărul ce venise de curând şi pre care l-am auzit vorbind; şi-au schimbat drumul, şi vin aici...
— La porţi, flăcăi! zise bătrânul. încuieţi-le şi grămădiţi bolovani pe ziduri. Aşezaţi-vă toţi pe la metereze. Să nu zică leahul c-au intrat într-o cetate românească, ca într-o ţarină pustie.
— Dar noi suntem numai nouăsprezece şi asta-i o oaste întreagă, observă unul; cum se...
— Taci, mucosule! îl curmă bătrânul. Te temi că-i peri? Mare pagubă! un mişel mai puţin.
Vânătorul astfel înfruntat se trase ruşinat şi se sui pe ziduri.
În vremea aceasta, oastea se apropiese. Regele trimise un ofiţer ca să vorbească cu cei din cetate.
Solul veni la poartă. Bătrânul îl salută de pe zid.
— Bine ai venit, domnule, ce pofteşti de la noi?
— Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania ş.c.l. (urma titlurile), vă face cunoscut că să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea împreună cu toate averile şi merindele; atunci garnizoana va fi slobodă a ieşi cu arme şi bagaje, fără a i se face nimica, iar cutezând a se împrotivi, cetatea se va cotropi, şi garnizoana se va trece subt ascuţitul săbiei.
— Du răspuns măriei sale, zise bătrânul, că laude şi îngroziri de aste am mai auzit noi, şi tot nu ne-am spăriet. Mai bine măria sa şi-ar căuta de drum şi ar da pace unor oameni care nu i-au făcut nimica. Cetatea n-avem gând, să i-o dăm cu una, cu două, măcar că nu sunt în ea nici averi, nici merinde. Tot ce-i putem da este plumbul din puşce, care i-l vom trimite noi de pe ziduri, fără să se mai ostenească să vie înuntru.
— Plecaţi-vă, zise trimisul, şi nu vă puneţi capul în primejdie.
— Nu purta grijă de capul nostru, domnule, Gândiţi mai bine la al vostru.
— Încă o dată vă întreb, vă închinaţi ori ba?
— Ba!
Parlamentarul se duse. Asaltul începu. Tunurile aşezate pe scaune de lemn băteau necontenit cetatea. Plăieşii răspundeau cu gloanţe care nu făceau greş. Fieştecare împuşcătură obora câte unul din vrăjmaşi, şi mai ales din ofiţeri, asupra cărora erau ţintite flintele lor. Leşii pereau fără a face spor.
În ziua dintăi, doi vânători periră. A doua zi şi a treia mai căzură cinci şi se răniră doi. A patra zi căzu împuşcat însuşi comandantul artileriei leşeşti, dar mai periră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. Seara, adunându-se pe lângă foc, văzură că au sfârşit şi muniţiile şi merindele.
— Ce este de făcut, tată? întrebă tânărul vânător pe bătrânul, care, rănit la un picior, sta întins pe o laviţă.
— Câţi au perit d-ai noştri?
— Zece
— Şi nu mai avem nici praf, nici merinde?
— Nu.
— Dacă-i aşa, apoi mâni dimineaţă urcă-te pe poartă şi leagă în vârful săneţii(puştii) un ştergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieşim şi să ne ducem unde vom voi. Aşa se urmă. Leşii primiră toate condiţiile cerute. Oastea se înşiră în două rânduri, lăsând prin mijlocul ei loc ca să treacă garnizoana, şi poarta se deschise. Atunci, în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieşind şese oameni, din care trei duceau pe umerele lor pe alţi trei ce erau răniţi.
— Ce este aceasta? strigă Sobieţki răpezindu-să înaintea lor. Ce sânteţi voi?
— Străjerii din cetate, răspunse bătrânul rănit din spatele fiiului său.
— Cum! atâţa sunteţi?
— Zece din noi au perit din mila măriei tale.
— Voi aţi cutezat a vă împrotivi mie şi a-mi omorâ atâţa viteji? zise regele. O, asta nu se va trece aşa! urmă turbat de mânie; trebui o pildă pentru cei asemine vouă, şi pilda va fi groznică şi vrednică de faptă. Nu meritaţi a muri de sabie, ci de ştreang. Spânzuraţi-i!
Pe loc ostaşii încungiurară pre plăieşi, carii, depuind jos răniţii, îşi făcură semnul crucei şi, răzămându-se pe săneţe(puşcă) se uitau cu nepăsare la pregătirile ce se făceau pentru moartea lor. Ofiţerii priveau cu înduioşare această scenă.
— Fie-mi iertat, sire, zise atunci Iablonovski, apropiindu-se cu respect de regele care şedea posomorât şi mânios, a arăta măriei tale că aceşti viteji n-au făcut decât datoria lor, datorie patriotică şi vrednică de toată lauda, şi că au avut norocirea a câştiga făgăduinţa marelui Sobieţki că vor fi slobozi şi nesupăraţi.
— Îţi mulţămesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieţki ca deşteptat din somn, îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte. Să li se deie fiecăruia câte cincizeci de zloţi. Apoi, înturnându-se cătră români: Voinicilor, zise, sunteţi slobozi, mergeţi în pace şi spuneţi copiilor şi fraţilor voştri că aţi avut cinstea a vă împrotivi cinci zile regelui de Polonia.
Îndată se făcu loc moldovenilor, carii, luându-şi răniţii, se îndreptară cătră munţi, în vreme ce oastea se cobora încet la vale; iar cetatea cu porţile deschise, purtând pe zidurile sale urmele boambelor duşmăneşti, rămase singură pe culmea înverzită, ca un mare schelet de uriaş.
N.B. Fragmentul acesta a servit d. Vasile Alecsandri pentru a compune o dramă istorică ce fu jucată cu un mare succes pe scena noastră.
Fără N.B. a apărut prima data dată în „Calendar pentru poporul românesc pe anul 1845“, Iaşi, 1845.
 |  |  |
|
|
|