Globusz^® Publishing 

Carol XII, regele sfezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei; dar nebuneasca lui sumeţie se sfarmă în sfârşit de statornica cumpănire a lui Petru I, împăratul Rusiei, şi acest june rege, perzânt sub Pultava rodul tuturor trecutelor sale biruinţi, abia scăpase rănit în Moldavia la Tighine (Bender), Nenorocirea lui Carol aduse însă şi căderea regelui Stanislav, pre cară el îl suise pe tronul Poloniei, de unde coborâse pre August Electorul de Saxonia. Dar trebui să dăm mai întâi o lămurire despre acest rege polon.

Carol văzuse pre palatinul Stanislav Leşcinski când fusese trimis deputat de confederaţia Varşaviei. Junele palatin plăcu cuceritorului sved. El avea o fizionomie norocită, era franc, brav, deprins cu ostenelele şi iubit de vasalii săi. Regele sfezilor cunoscându-l, zise: „Omul acesta îmi va fi purure prieten“, şi în gura lui Carol aceste vorbe însemnau: Omul acesta va fi rege. Curând după aceasta, se porunci Adunării să-l aleagă rege. Cardinalul primat se împrotivea.

— Ce-i lipseşte lui Leşcinski? îl întrebă regele sved.

— Sire, e prea june...

— E de vrâsta mea, îl curmă Carol posomorându-se; şi bietul cardinal ieşi, se duse acasă şi, nu după mult, muri de necaz şi de ruşine că zisese o dobitocie.

La 4 octomvrie 1705, Stanislav Leşcinski şi soţia sa Carlota Opalinska se încoronară şi se proclamară rege şi regină Poloniei.

Carol însă biruindu-se, căzu puterea ce sprijinea pre Stanislav. Mai multe partide se ridicară şi August reântrând în Polonia, leşii se uniră cu ea, iar Stanislav se trase în Pomerania cu o mică gvardie ce avea. De acolo sub numele unui francez maior în oastea svedă ce-l chema Haran, întovărăşit de baronul Sparre — care a fost mai apoi ambasador în Englitera şi în Franţa — şi de un colonel, plecă pe ascuns într-o noapte spre a merge ca să se întâlnească cu regele sved.

Întâmpinând mai multe necaze şi primejdii în calea lor, în sfârşit ajunseră la hotarele Turciei, de unde baronul Sparre se înturnă în Pomerania, iar Leşcinski întră în Moldavia, unde domnea atunce Nicolai Mavrocordat.

După prebegirea domnului Dimitrie Cantemir, Moldavia rămăsese într-o stare tulburată. Duhurile erau aţâţate si inimile îngrijite. Planul lui Cantemir, mai mult personal decât obştesc, izbutise numai a da prepusuri Portei, care începuse a privi Moldavia ca o ţară duşmănească şi cine ştie ce mite urmări ar fi avut starea aceasta, dacă din o norocită întâmplare nu s-ar fi rânduit domn Nicolai Mavrocordat.

Acesta era unul dintr-acei oameni rari care stau ascunşi în umbră, pană ce timpul şi întâmplările îi scot ia lumină. El, deşi moldav de viţă, fusese născut la Fanar şi crescut in diplomaţia acea grecească, din care ades izbucnea mari lucruri, mari pozne, înzestrat şi cu duh firesc, el cunoştea mai toate ţările Europei; era bun cârmuitor, aspru cătră aristocraţi, pre care ştia a-i ţinea în respect, şi blând cătră norod. într-o zi, cum stătea singur în palatul domnesc, un edecliu(servitor) întrând, îi dete o scrisoare de la vornicul Manolache Roset, pre care un înadins o adusele în minuta aceea.

Prin acea scrisoare, acest boier îl înştiinţa că „întâmplându-se la un sat de lângă Bacău a fiiului său Ştefan şi, văzând multele supărări şi bântuiri ce fac ostaşii leşi şi svezi care veniseră la iernatic în Moldavia, s-au sculat cu slugile sale şi cu oameni de strânsură câţi au putut găsi în pripă şi, lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart, şi îi aduce pre toţi în butuci cu steagurile şi ofiţerii lor“. Adăogea că ,,au mai nimerit acolo trei ofiţeri svezi cu patru slugi şi că se văd a fi oameni de treabă, care, văzând prinderea leşilor, ar fi juruit mulţi galbini de aur ca măcar pre dânşii să-i lasă a se întoarce la Ardeal de unde au venit; dar că el le-ar fi răspuns că-i dator a-i duce înaintea domnului, că ei s-ar fi primit, rugându-l numai să nu între ziua în Iaşi; şi că vine şi el cu dânşii la monastirea Galata“.

A doua zi seara, sosi vornicul Manolache şi cu acei trei ofiţeri şi, lăsând pre doi cu fiiul său Ştefan la monastire, veni cu cel al treile la curte. Mavrocordat îl primi, deşi era aproape de miezul nopţei. Vorba între ei urma latineşte. Ofiţerul se recomendă ca un francez în slujba regelui de Svedia.

— Dar ce rang ai? întrebă Mavrocordat.

— Major sum, răspunse acesta.

— Imo maximus es, zise prinţul zâmbind şi, sculându-se, îl salută cu respect, căci îl cunoscu că era regele Stanislav, pentru că a fost văzut pe tatăl său Leşcinski (cu care acesta semăna foarte) când fusese ambasador lângă Poarta Otomană.

Îndată porunci să-i gătească gazdă la Tresfetitele, unde rândui spre slujba sa din însuşi curtenii săi pre cuparul, camaraşul al doile, vatavul de copii şi pre căminarul Spandonie cu un căpitan de ostaşi.

În următoarea zi, în vreme ce regele polon mergea la biserica catolică ca să se cominice, ştafetele lui Nicolai-vodă plecau ca să vestească vezirului, hanului şi paşii de Bender venirea acestui oaspet la Iaşi.

Aşteptând răspuns. Mavrocordat se întâlnea ades serile cu Stanislav care nu ieşea, ascultând liturghia în casă, pe care o zicea în toate dimineţile un preot franciscan.

Răspunsul n-a întârziat. El cuprindea că domnul Moldaviei să trimită îndată sud bună pază pe regele Poloniei la Tighine.

Spun că Stanislav auzind hotărârea aceasta, şi-a adus aminte de Franţisc I regele Franţiei care, după fatala bătălie de la Pavia unde căzuse prins, scria maicei sale aceste neuitate cuvinte:

Tout est perdu fors l’honneur!