|
|
|
|
Pustie şi albă e camera deşartă... Şi focul sub vatră se stinge scrumit... Alături, poetul, stă trăsnit de soartă, Cu nici o scânteie în ochiu-adormit... Iar geniu-i mare e-aproape un mit... Şi nici o scânteie în ochiu-adormit. Pustie şi albă e-ntinsa câmpie... Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... Sălbatică fiară, răstriştea-l sfâşie Şi luna priveşte cu ochiu-oţelit... E-n negura nopţii un alb monolit... Şi luna priveşte cu ochiu-oţelit. Nămeţii de umbră în juru-i s-adună... Făptura de humă de mult a pierit Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună — Chiar alba odaie în noapte-a murit — Făptura de humă de mult a pierit. E moartă odaia, şi mort e poetul — În zare, lupi groaznici s-aud, răguşit Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul, Un tremur sinistru de vânt-năbuşit... Iar crivăţul ţipă — dar el ce-a greşit? Un haos urgia se face cu-ncetul. Urgia e mare şi-n gându-i, şi-afară, Şi luna e rece în el, şi pe cer... Şi bezna lungeşte o straşnică gheară, Şi lumile umbrei chiar fruntea i-o cer... Şi luna e rece în el, şi pe cer. Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte... Pe muri, aleargă albastre năluci... O flacără vie pe coş izbucneşte, Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte... -„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?” Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea... Ascultă, şi cântă, şi tânăr refii... În gloria-nvierei îneacă oftarea... Avut şi puternic emir voi să fii”. Şi flacăra spune: „Aduc inspirarea” Şi-n albă odaie aleargă vibrarea. Răstriştea zăpezii de-afară dispare... Deasupră-i e aur, şi aur e-n zare, Şi iată-l emirul oraşului rar... Palatele sale sunt albe fantasme, S-ascund printre frunze cu poame din basme, Privindu-se-n luciul pârîului clar. Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul... Prin aer, petale de roze plutesc... Mătasea-nflorită mărită cu firul Nuanţe, ce-n umbră, încet, vestejesc... Havuzele cânta... voci limpezi şoptesc... Bagdadul! Bagdadul! şi el e emirul. Şi el e emirul, şi are-n tezaur, Movile înalte de-argint şi de aur, Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori; Hangare-n tot locul, oţeluri cumplite — În grajduri, cai repezi cu foc în copite, Şi ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori. Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită, Rai de-aripi de vise, şi rai de grădini, Argint de izvoare, şi zare-aurită — Bagdadul, poiana de roze şi crini — Djamii — minarete — şi cer ce palpită. Şi el e emirul, şi toate le are. E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, Dar zilnic se simte furat de-o visare... Spre Meka se duce cu gândul mereu, Şi-n faţa dorinţei — ce este — dispare — Iar el e emirul, şi toate le are. Spre Meka-l răpeşte credinţa — voinţa, Cetatea preasfântă îl cheamă în ea, Îi cere simţirea, îi cere fiinţa, Îi vrea frumuseţea — tot sufletu-i vrea — Din tălpli până-n creştet îi cere fiinţa. Dar Meka e-n zarea de flăcari — departe — De ea o pustie imensă-l desparte Şi pradă pustiei câţi oameni nu cad? Pustia e-o mare aprinsă de soare, Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare — Şi dulce e viaţa în rozul Bagdad. Şi dulce e viaţa în săli de-alabastru, Sub bolţi lucitoare de-argint şi de-azur, Învie lumina tronând ca un astru, Cu albele forme de silfi împrejur, În ochi cu lumina din lotusu’-albastru. Dar iată şi ziua când robii şi-armează... Cămile găteşte, şi negrii-armăsări, Convoiul se-nşiră — în zori scânteiază, Porneşte cu zgomot, — mulţimea-l urmează Spre porţi năpustită cu mici şi cu mari. Şi el ce e-n frunte pe-o albă cămilă, Iar viu de lumina sub roşu-oranjic, S-opreşte, o clipa, pe verdele pisc, Privindu-şi oraşul în roză idilă... S-opreşte, o clipă, pe verdele pisc... Din ochiul său mare o lacrimă pică, Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc În gloria-i de-aur încet se ridică... Şi lacrima, clară, luceşte şi pică... Din apa fântânei pe care o ştie În urmă, mai cere, o dată, să bea... Curmalii-o-nfăşoară c-o umbră-albăstrie... Aceeaşi e apa spre care venea Copil, să-şi alinte blândeţea în ea — Şi-ntreagă, fântâna, e tot cum o ştie. E tot cum o ştie, — dar searbăd la faţă, Sub magica-i umbră, un om se răsfaţă... Mai urât e ca iadul, zdrenţăros, şi pocit, Hoit trist de bube — de drum prăfuit, Viclean la privire, şi searbad la faţă. De nume-l întreabă emirul, deodată, Şi-acesta-i răspunde cu vocea ciudată: — La Meka plecat-am să merg şi eu... — La Meka?... La Meka?... şi vocea ciudată: — La Meka! La Meka! răsuna mereu. Şi pleacă drumeţul pe-un drum ce coteşte... Pocit, schiop şi searbăd, abia se târăşte... Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult, Dar mica potecă sub pomi şerpuieşte, O tânără umbră de soare-l fereşte, Auzu-i se umple de-un vesel tumult, Şi drumu-ocoleşte mai mult — tot mai mult. Iar el, el emirul,de-asemenea pleacă — Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă... Prin prafu-i se-nşiră cămile şi cai, Se mistuie-n soare Bagdadul, şi piere Mai şters decât rozul de flori efemere, Mai stins decât visul pierdutului rai. În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă... Şi el naintează — şi calea e dreaptă — E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg, Şi foc e în aer, în zori, şi-n amurg — Şi el naintează — dar zilele curg. Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare... Şi el naintează sub flăcări de soare... În ochi o năluca de sânge — în gât Un chin fără margini de sete-arzătoare... Nisip, şi deasupra, cer roşu — şi-atât. — Şi toţi 'naintează sub flăcări de soare. Şi tot fără margini pustia se-ntinde, Şi tot nu s-arată oraşul preasfânt — Nimic n-o sfârşeste în zori când s-aprinde, Şi n-o-nviorează suflare de vânt — Luceşte, vibrează, şi-ntruna se-ntinde. Abia ici şi colo, găsesc, câteodată, Verdeaţă de oază cu dor aşteptată... Săgeată, aleargă cal alb şi cal murg, Cămilele-aleargă săgeată şi ele, La cântecul apei se fac uşurele... Izvor, sau eternul în clipă le scurg, Dar chinul reîncepe, şi zilele curg. Şi tot nu s-arată năluca sublimă... Şi apa, în foale, descreşte mereu... Când calul, când omul, s-abate victimă, Iar mersul se face din greu, şi mai greu... Cu trei şi cu patru, mor toţi plini de zile, Dragi tineri, cai ageri, şi mândre cămile. Şi tot nu s-arată cetatea de vise... Merindele, zilnic, în trăişti se sfârşesc... Prădalnice zboruri de paseri sosesc... S-aruncă pe leşuri cu ciocuri deschise, Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc... Doar negrele paseri mereu se-nmulţesc — Şi tot nu s-arată cetatea din vise. Cetatea din vise departe e încă, Şi vine şi ziua cumplită, când el, Rămas din toţi singur, sub cer de oţel, Pe minte îşi simte o noapte adâncă... — Când setea, când foamea — grozave la fel. Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oţel. Pierduţi sunt toţi robii, cu cai, cu cămile... Sub aeru-n flăcări, zac roşii movile. Nainte, în lături, 'napoi, peste tot, Oribil palpită aceeaşi culoare... E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare, Iar ochii se uită zadarnic, cât pot — Tot roşu de sânge ei văd peste tot, Sub aeru-n flăcări al lungilor zile. Şi foamea se face mai mare — mai mare, Şi zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare... Bat tâmplele... Ochii sunt demoni cumpliţi... Cutremur e setea, şi-a foamei simţire E şerpe, ducându-şi a ei zvârcolire În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiţi... Bat tâmplele... Ochii sunt demoni cumpliţi. Abia păşeste cămila ce-l poartă... Speranţa, chiar ea, e-n sufletu-i moartă... Dar iată... — părere să fie, sau ea?... În zarea de flăcări, în zarea de sânge, Luceşte... Emirul puterea şi-o strânge... Chiar porţile albe le poate vedea... E Meka! E Meka! şi-aleargă spre ea. Spre albii muri, aleargă — aleargă, Şi albii muri, lucesc — strălucesc — Dar Meka începe şi ea ca să meargă Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc, Şi murii cei albi, lucesc — strălucesc! Ca gândul aleargă spre alba nălucă, Spre poamele de-aur din visu-i ceresc... Cămila, cât poate, aleargă să-l ducă... Dar visu-i nu este un vis omenesc. Şi poamele de-aur lucesc, strălucesc. Iar alba cetatea rămâne nălucă. Rămâne nălucă, dar tot o zăreşte Cu porţi de topaze, cu turnuri de-argint, Şi tot către ele s-ajungă zoreşte, Cu toate că ştie prea bine că-l mint Şi porţi de topaze, şi turnuri de-argint. Rămâne nălucă în zarea pustiei Regina trufaşă, regina magiei, Frumoasa lui Meka — tot visul ţintit, Şi vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă... Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă... Şi-n Meka străbate drumeţul pocit, Plecat schiop şi searbăd pe drumul cotit — Pe când şovăieşte cămila ce-l poartă... Şi moare emirul sub dogoarea pustiei — Şi focu-n odaie se stinge şi el, Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei, Şi frigul se face un brici de oţel... Dar luna cea rece, şi-acea duşmănie De lupi care urlă — s-acea sărăcie Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă, Sunt toate pustia din calea cea dreaptă, S-acea izolare, s-acea dezolare, Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare... Murit-a emirul sub ferbinţeala pustiei. |
 |  |
|
|
|