|
|
|
|
A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire... Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc, Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire, Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc. Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume, Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios... Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios? Pică plâns al tinereţii pe un sân ce nu palpită, Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori... Vestejeşte-te-a mea buză pe o buză vestejită, Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori. Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală, Îţi acoperă vederea — fugi în colţu-ntunecos, Prin fereastra mă fixează luna rece şi spectrală Ca un doctor ce se uită la chip de ofticos. A! desigur, masca blondă avea altfel de privire Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire Vis mai lung decât un secol în coprinsul unui an. A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţii mele E-nsemnată cu roşeaţa simţămintelor dintâi, Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele, Nu venea c-un zîmbet rece lângă caldul căpătâi. Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna Dar fiindcă simt şi astăzi că rămas-am tot al tău, Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna, Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său. Zi-i să meargă pe oriunde e suava fericire, Să-şi încarce a ei raza cu al florilor arom, Să zâmbească voluptăţii ce se naşte din iubire, Dar să uite pe oricine a uitat că este om. |
 |  |
|
|
|