|
|
|
|
Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Şi muzele, că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Şi primavara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi, Şi perschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi? Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze Parfumele din mai înaltă reânnoite-apoteoze, Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Şi-atotputerea veciniciei — de om abia întrevăzută. Veniţi: privighietoarea cântă, şi liliacul e-nflorit; Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce, n-a murit. Şimtirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge — Când frunza ca şi mai-nainte şopteşte frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge, Când zboară freamete de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai deplorabile nevroze, E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze, Şi până astăzi din natura nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, şi amiciţia, dacă-au ajuns zădărnicie, Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în eternitate... Veniţi: privighietoarea cântă, şi liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai deplorabile nevroze; Pământ şi spatiu îşi urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru adâncul, şi codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşe-i a nopţii pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou Mucigăitul smârc al văii cu poezie se-nveştmântă, Pe resfiratele lui ape pluteşte albul nufăr... O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. Veniţi: privighietoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau fără speranţă sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, ramase-n urmă ca un vis. E mai şi încă mă simt tinăr sub înalţimea înstelată. Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă... Se lumina întinsa noapte cu poleieli mângâitoare, Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al fântânii un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de timpurile vechi, când zînele se coborau Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale, Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale: Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămeşi de in Ce-n mâni cu amforele goale îşi umplu ochii de senin, Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale, Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrat... Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămat. E luna mai, şi încă mă simt tinar sub înalţimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fericită Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin, M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin O! feeric a naturei, desfăşură-te în splendoare, Regret suprem al fiecarui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem. O! feerie a istoriei, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare. Veniţi: privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre, A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi A-nseilat nemărginirea cu raze de argint şi aur Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de cai; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvrezie împăciurea şi-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită — Cu clar obscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte — Făcu să tacă zbârnuirea adunăturilor de muşte, Şi zise văilor să cânte şi dealul nu mai pregetă, Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară, Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară, Şi zise pasărei să cânte, şi la porunca uimitoare, Se înalţa parfum de roze şi cântec de privighietoare Iar când şi mie-mi zise: „Cântă!” C-un singur semn mă deşteaptă, Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniţi: privighietoarea cântă. |
 |  |
|
|
|