Globusz^® Publishing 

fragmente

I

Ţara Românească este o ţară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către stat şi chiar începuturile de exploatare a petrolului, stau, ca producţie de avuţie naţională, într-o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit:

1. de proprietarii mari; între aceştia cel mai mare e statul: apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de binefacere, ca Gloria Spitalelor; cele culturale, ca Academici etc.; şi marii proprietari particulari;

2. de proprietarii mijlocii, şi

3. de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împropietariti de ia 1864 şi de la 1888.

Toţi ţăranii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie totală de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producţia proprietăţilor lor: căci, pe de o parte, nevoile traiului şi dările au sporit şi sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micşorat şi se micşorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moştenire după dreptul comun

– alienarea fiind proibită prin lege şi fiind permis numai schimbul prin compensare de la ţăran la ţăran – şi se fragmentează în porţiuni aşa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doar la o rafinată cultură intensivă

– un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligenţă specială şi de răbdare, ignoranţei metodelor pentru aşa cultură savantă, şi din cauza lipsei de capital şi de credit.

Pe de altă parte, proprietatea mare şi cea mijlocie nu au forţe pentru cultura lor extensivă decât braţele ţăranilor. Aceştia solicită porţiuni de pământ pentru a munci şi produce cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porţiunile arendate, ori în bani şi-n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului, ori în natură, ca în Muntenia, în cazul acesta, ţăranul munceşte pământul iar produsul îl împarte cu proprietarul mare după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Ţăranul mai este silit la această învoială şi prin faptul că proprietatea mică nu are deloc păşune pentru vitele lui; păşunea o stăpâneşte exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deşi sunt obligaţiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorităţi, mână de militari, ca şi aşa-numita în dreptul penal ,,muncă silnică“.

... Cu oarecare capital dar şi cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moşiilor mari şi mijlocii, în Moldova trebuieşte mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la ţărani pe bani şi muncă, şi arendaşul mare are nevoie de vite, care, maşini etc.; în Muntenia, trebuie mult mai puţin: aici ai luat moşia, plăteşti o rată de arendă ai câţiva bani pentru sămânţă şi pentru avansuri ca împrumut ţăranilor nevoiaşi; după aceea, rearendezi aproape tot în porţiuni la ţărani. Aceştia lucrează din primăvară până în toamnă, potrivit învoielii, ţăranul îi cară întâi arendaşului partea acestuia la hambar sau la gară şi numai în urmă are voie să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui.

Să nu uităm a spune că ţăranii nevoiaşi, peste iarnă, când nu au de lucru şi nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puţin infamă, tot de la arendaşi, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea ţăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămaşi datori pe anul următor. Şi iar vine o iarnă aspră peste tristele şi umilele lor vetre, şi iar rugăminţi cu căciula-n mână pentru un nou împrumut... Şi aşa mai departe...

... Pe deasupra acestei realităţi, ia să vedem acum ce politică, ce administraţie, ce cultură intelectuală se fac în acest stat.

... Cele două aşa-numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate, decât două mari fracţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii fracţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni. Fireşte că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intenţiuni: „toţi, toţi, cum zice Antoniu, sunt bărbaţi onorabili!“. Iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi produsul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei. Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă... Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Fracţiunea de la putere, supra-nutrită, este incapabilă a mai ţine piept torentului popular, adică fracţiunii răzbite de foame; iar regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a statului său, este silit să concedieze, avec for ce compliments, cabinetul, care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou parlament şi unor noi consilii – care toate, după bunurile obiceiuri consacrate, sunt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

... Justiţia?... Judecătorii de pace şi membrii tribunalelor de prima instanţă, afară de prezidenţi, sunt amovibili, ca şi agenţii şi funcţionarii ordinari, în justiţie, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu şi prestigiu; şi între această justiţie fără prestigiu şi poporul sceptic, se răsfaţă formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor – cea mai prosperă în România după a arendaşilor mari. Avocaţii constituie grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mai mare a bărbaţilor de stat.

Să vedem acum cum se fac în statul român educaţia şi cultura publică, în ce scop se face şi ce rezultate dau.

Toate şcoalele, de la cele populare până la universităţi – şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte – toate dau mai mult sau mai puţin d'emblee absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţie şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere a poftelor de întâietate între cetăţeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai do jos până la cel mai de sus, şcoalele sunt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuie numaidecât onoruri cât de multe fără nici un merit şi câştig cât de mare fără multă osteneală.

II

Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe timpul Expoziţiei jubiliare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, el care şi cunoaşte bine oamenii că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.

Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziuni mari, către nota sentimentală astfel de exhibiţii se numesc „scene înălţătoare“. Toată lumea a plâns miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi senatori publicişti, reporteri şi tribune publice: Şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între marii fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul – care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat în căldura luptelor de până ieri a celor două acţiuni, primul nu numea pe al doilea decât „trădător de neam“, iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut“. Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de până ieri se preschimba în salvator al patriei; iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de cheruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i dă, fără nici o rezervă, concursul – tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacităţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită. Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri – cu uitarea oricărei vechi duşmănii, cu călcarea peste toate scrupulele personale, cu excentrica paradă teatrală – trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al claselor producătoare – sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice – contra oligarhiei uzurpatoare – prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită...

III

Oricâte reforme s-ar face în această direcţie, unele mai ingenioase sau mai simpliste, mai mult sau mai puţin originale, decât altele – toate vor fi doar nişte paleative. Răul de care suferă ţara va rămâne, cum am mai spus, şi va coace cu cât mai acoperit cu atât mai adânc. Ţara are nevoie de o fundamentală reformă politică. Ba, ceva mai mult: cu cât pentru moment starea intereselor materiale i se va îmbunătăţi, cu cât echilibrul acestora se va repeta provizoriu, cu cât nevoile mentale şi morale vor deveni mai imperioase şi deci mai violent strigătoare; fiindcă tot răul vine numai şi numai de la falsa alcătuire politică, ce nu mai poate ţine astăzi în picioare – de la deplorabila noastră sistemă oligarhică, fără restrângere de număr, fără limite de ranguri, fără raţiune istorică, fără tradiţie şi fără posibilitatea de a şi le crea măcar cu timpul; având pentru viaţa publică, pentru interesele generale ale statului, toate păcatele oligarhiilor senile şi putrede şi neavând vreunul dintre meritele oligarhiilor voinice şi sănătoase.

I-or fi trebuind, fireşte, ţării multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarhia noastră, cum o cunoaştem, ar avea interesul, şi mai puţin capacitatea şi autoritatea, să le facă dintr-o dată; numai ţara însăşi şi le-ar putea face încet-încet potrivit trebuinţelor şi intereselor ei. Pentru aceasta, ea are acum nevoie de o singură reformă – şi precum zice un înţelept istoric, „când a ajuns neapărat o reformă, şi i-a sosit ora îndeplinirii, nimic n-o mai împiedică; ba, totul o ajută“ – o singură reformă:

Abolirea alcătuirii politice de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti şi intrarea întregii ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului şi onoarei ei, asupra soartei şi destinelor ei.