Globusz^® Publishing 

Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, înghesuit de o companie veselă de bucureşteni care se-ntorceau de la expoziţie – un potop de impresii şi amintiri... Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram în orăşelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil... Trebuie să mărturisesc că n-am simţit ,,acele palpitări“ care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii şi altele n-au manifestat faţă cu „vechiul lor prietin“ vreo deosebită emoţie. De la gară trec prin nişte uliţe triste: miroase a scăpătare şi părăginire. Asta mă indispune şi mai mult. Să plec cu trăsura-nainte, pe-ntuneric şi pe un drum necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am nevoie de repaos; să dorm fără cletinătură, fluiere, clopote şi mai ales fără impresii mirifice de la Paris. Tocmesc trăsura pe a doua zi la patru şi trag la „Grand Hotel Victoria Română", în centrul oraşului.

Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o parte „Restaurant et Berărie", de alta „Cafenea et Confiserie". Dinaintea „confiseriei“ sunt aşezate mese şi scaune până la mijlocul stradei; aci se strânge seara societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea produce senzaţie. Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o cameră şi stau la o masă în partea restaurantului să beau o bere... Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acum să se uite la mine şi cei din cafenea... Un băieţel ca de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la masa mea şi se pune, mâncând dintr-o prăjitură, să mă studieze de aproape. „Nicule! vin la mama!“ strigă o damă în zadar; copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, înfruntând ploaia de săgeţi; privirile copilului mă biruiesc. Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chinul dureros al captivităţii, mai sufăr unul, care acum văd eu cât e de neplăcut – să rabzi, fără să te fi solicitat, privirile persistente ale unei mulţimi curiose. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplare din menajerie, publicul este rugat să nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă scol în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe gang. Băieţelul se ţine după mine până la scară şi stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul...

...Numărul 9 – odaia mea... E o căldură năbuşitoare înăuntru şi miroase a vopsea cu terebentină proaspătă... Să deschiz... Ferestrele dau în uliţă. În faţă e o răspântie în fund se vede foişorul de foc dasupra casei oraşului. Pe sub ferestre trece strada „Independenţii“, care la dreapta dă în strada „Regală“, strada principală din faţa otelului. Aceste lămuriri topografice le datoresc chelneriţii, care, manifest indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde lumânarea şi pleacă bufnind uşa. De-abia acuma încep să recunosc locul. „Grand Hotel“ stă pe maidanul unde ne jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!

Uliţele din dosul „Victoriei Române“ au rămas cum le ştiam odinioară. În cele două colţuri ale răspântiei din faţă, este de o parte un birt şi de alta o cafenea mică. De la fereastra mea văd bine ce se petrece peste drum. În cafenea, un individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citeşte o gazetă deschisă mare pe postavul verde; într-un colţ, doarme altul cu capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi tineri; beau şi râd; lângă ei pe o laviţă, cântă doi lăutari. După gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le face cu pântecele, pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi trăsurile, care se-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aş auzi tot...

Zece ore... Să mă culc... Las ferestrele deschise şi luminarea aprinsă şi mă aşez în pat... Mă doare capul... Băiatul cu prăjitura... Ce ochi!... Oare să fi existând de-ochiul?... Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă până-n creştet... Insecte!... Iute jos din pat Iau luminarea; să, văd de aproape... E grozav!... Un popor întreg, ca la un plebiscit, şi umblă şi aleargă pe cearşaful alb încoace

Şi-ncolo uimite: de lumină! Ce să fac?... Trebuie să dorm!... În pat, imposibil... Trag cearşaful, îl scutur direct pe fereastră şi-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un pachet de tutun, presăr pe cearşaf şi mă culc pe jos... imi arde toată pielea; nu pot dormi... sunt ameţit, nervii iritaţi – simt enorm şi văz monstruos. Lumânarea îmi dă, drept în ochi... Mă scol s-o mut şi apoi m-aşez la loc.

...Deodată sar în picioare... zgomot mare în uliţă! Merg degrab la fereastră... O suflare răcoroasă de afară mă înviorează... Cadranul transparent de pe foişorul de foc arată unu ş-un sfert... Când au trecut trei ore?... Am aţipit, prin urmare?... Ce-e în stradă?... Măturătorii oraşului... Au prins un câne la mijloc. Ştiu... Asta e o petrecere populară la noi; am văzut-o de atâtea ori...

Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţii. Un câne flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi unghiurile unde se aruncă gunoaiele. La un semnal, toţi se ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă, animalul se opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care-ncepe să zvâcnească de coaste... E pierdut!... Părul i se zburleşte pe coamă. Un fior îl fulgeră d-a lungul prin şira spinării şi-i încovrigă coada d-a-ndăratele, până-i înfige vârful în pântece... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare; dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o piatră l-a izbit peste bot, alta la o încheietură, un lemn peste şale şi altele plouă... El îşi iese acum din sine: maşina cea vie dă drumul rezervei de energie – pentru aşa moment o păstra – nici un gând de economie... trebuie cheltuită toată! Opintindu-se din fundul rărunchilor, animalul s-avântă orbeşte în faţa loviturilor... Un răcnet suprem! sparge rândurile vrăjmaşilor, le scapă printre picioare şi fuge uitându-se drept şi numa-nainte, fuge mereu până dă de un loc singuratic. Aci s-aşează, stins de oboseală, să-şi liniştească cutremurul membrelor, să-şi lingă rănile şi să se vaite discret de durere. Somnul se capătă mai ieftin decât hrana şi deocamdată i-e mai trebuincios: truditul trup se încolăceşte binişor, închide ochii trişti şi adoarme oftând greu din afund. Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este zadarnică. Degeaba raţionez eu de sus de la fereastră că nu le e permis unor oameni ai autorităţii să turbure liniştea nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult şi bine: cine m-aude? Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar glasul cel mai interesat, chelălăiturile animalului, îi mai văd doar cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu contorsiunile vii un nor gros de praf... Sunt nervos; nu mai pot privi; dar tot ascult... De mirare... cânele nu mai ţipă de loc. A fugit!... Urmează râsete... Mă uit iar. Măturătorii stau tolăniţi pe trotuar; iar la lumina felinarelor din colţuri se vede în mijlocul stradei victima lungită – e un căţel mic, alb şi lăţos... Mă culc supărat la loc. Mai am două ore şi scap... Bietul dobitoc!... Acu încep vâjiiturile măturoaielor... Dacă ar fi căţelul favorit ai vreunei dame – parc-am văzut una adineaori la „confiserie“ cu un căţel în braţe – şi ea ar fi amica vreunui om influent din localitate, atunci măturătorii...

Ceartă jos în cafenea... S-a spart ceva... parcă o uşă cu geamuri trântită cu violenţă... Ţipete de femei, strigăte de bărbaţi, fluierături febrile de gardişti... Aha! a venit stăpâna căţelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd orele la foişorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foişor, arde clipind în cadenţă steaua dimineţei – se face ziuă... E o grămădire dinaintea birtului din colţ... Precupeţi, care merg cu coşurile încărcate la piaţă... Ce să fie?... O femeie numa-n cămaşe, cu picioarele goale, cu părul desprins, ţine strâns de piept pe un om îmbrăcat în uniformă de poliţie. El luptă să scape – ea nu-l lasă. Femeia începe să zbiere răguşit făcând gesturi extravagante:

– Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită, să-şi bată joc de mine dumnealui, pentru că e de la poliţie?... Şi mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost amantul meu?

Comisarul, îndreptându-şi mondirul boţit la piept:

– Sergent! e beată... la arest!

Doi inşi o înhaţă; ea se smuceste şi dă să se repeadă iar; dar un sergent voinic o apucă de braţ şi o-nvârteşte în loc:

– Nu zbiera şi mergi! strigă el scrâşnind şi lovind-o greu cu palma peste gură.Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele goale cu pumnii încleştaţi şi dând capul cu părul despletit pe spate, ca şi cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se răsuceşte de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag... Pun mânile la ochi şi mă dau înapoi...

Luminarea arde-n fundul sfeşnicului cu flacăra din urmă. Cobor iute, scol pe portar şi plătesc. Patru ore... Luceafărul se stinge şi el încet-încet: vine soarele... Trăsura m-aşteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce dimineaţă! ce răcoare! Şi ce singurătate!

Uf!... Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în oraşul meu natal, la nr. 9 „Grand Hotel Victoria Română“!

Lache şi Mache

Multe şi mărunte s-au vorbit despre inseparabilii Orest şi Pilad din anticitate, însă, cu drept cuvânt, vremurile de acum se vor mândri cu povestirea istoriei lui Lache şi Mache, căci în adevăr aceşti doi oameni nu pot avea decât una şi aceeaşi istorie: ei vor da exemplu veacurilor viitoare despre puterea prieteşugului.

Cine a cunoscut pe unul a cunoscut şi pe celălalt, fiindcă amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât chiar fraţii cei lipiţi din Siam.

Cine zice Lache zice Mache şi viceversa. Cel dintâi s-a născut la Severin tot în ziua şi ora în care a văzut cel d-al doilea lumina la Dorohoi: pe amândoi i-a tras aţa la Bucureşti, pentru a îmbrăţişa cariera de copist.

Dacă la vreo răspântie vezi arătându-se mutra unuia, aşteaptă puţin şi vei vedea şi pe celălalt, care, întârziind pentru cine ştie ce, îşi grăbeşte pasul ca să-şi ajungă jumătatea; în adevăr jumătate, căci Lache şi Mache nu sunt decât unul şi acelaşi în două feţe, doime de o fiinţă şi nedespărţită.

Viaţa lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se roteşte împrejur. Când buzunarul Iur Lache înfăţişează o greutate- oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar Mache planeta respectivă. A doua zi însă vedem că Mache străluceşte cu jiletca palpitând, iar Lache gravitează în spaţiu, urmându-l foarte ascultător.

Amândoi fumează, însă nici unul nu are tabachere, şi de aceea nici nu cumpără tutun, fiindcă s-ar usca în buzunar. Astfel când Mache se întâmplă să-ţi ceară o ţigară, trebuie să-i dai două, sau dacă nu, dânsul face o ţigară venerabilă de senator, şi după ce-ţi mai ia şi câteva foiţe de hârtie, merge să-mpartă prada cu celălalt.

Dacă vreun cunoscut voieşte să cinstească cu o cafea pe Lache, acesta refuză cinstea în favoarea lui Mache, şi astfel cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi.

La teatru rrierg câteodată amândoi la galerie cu un singur ffranc: unul plăteşte, iar celălalt intră pe mofturi cu contramarca faceluiaşi bilet.

Biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o jumătate din ei ar trebui să păgubească – ar fi absurd ca şi când ar conspira Tatăl împotriva Fiului, ori Sf. Duh împotriva Tatălui. , Când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun ageamiu vădit, şi cât ţine partida, cel ce nu joacă stă împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să demoralizeze pe adversarul jumătăţii sale.

- Pentru că-şi plătesc cinstit datoriile, când şi le pot plăti, Lache şi Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. De aceea şi chelnerul îi trece pe o singură foaie a catastifului, la una şi aceeaşi partidă. Când datoria a atins o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, atunci cel care intră întâi pe uşa cafenelii - acela fiind deocamdată soarele sistemului -plăteşte socoteala.

Lache şi Mache sunt tineri cu carte; ei ştiu de toate câte nimic, aşa sunt adevăraţii enciclopedişti. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Aşa dânşii iau parte cu mult succes la toate discuţiile ce se ivesc la cafeneaua lor obişnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l'Exilee ş.cl., s.cl.

În cea dintâi săptămână după luarea lefii, principiele lor se întemeiază: pe recunoaşterea ordinii şi scopului providenţial în mersul omenirii; pe adevărul că omul nu este numai o vită, care trăieşte pentru a mânca şi a bea, ci un agent dumnezeiesc, însărcinat cu o misie înaltă în complexul universului; pe necesitatea guvernului aflător la putere; în fine, pe temeiuri pur conservatoare.

Deodată însă cu ieşirea celor din urmă gologani din jiletcile lor, Lache şi Mache părăsesc aceste principii „uzate“ şi „falşe“; atunci lumea şi omenirea sunt numai o confuzie fără plan nici ordine; guvernele toate sunt rele, dar cel mai rău e cel de faţă;

omul este un joc nenorocit al oarbei întâmplări, o victimă a societăţii – principii aproape anarhiste – totul se stinge într-un mormânt! – amar scepticism!

„Mănâncă şi bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te alegi!“ îşi zic ei adânc blazaţi.

Din nenorocire, ei îşi dăruiesc aşa moderne poveţe tocmai după o săptămână de la luarea lefii.

Şi cine şi-ar închipui că această inestricabilă(complicată) armonie a lor era cât p-aci să se strice odată.

Lache era înamorat şi îşi făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale, însoţit de Mache. Persoana – din greşală, desigur – începu să palpiteze pentru acesta.

Imprudenta, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt: „D-sale d-lui Mache, funcţionar“. Adresantului îi fu peste putinţă să disimuleze, faţă cu nefericitul prietin, aerul de satisfacţie pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache lugubră: pentru întâia oară de când se cunoşteau, Cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie – şi ce deosebire fatală!

De aei, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteşugului lor. În acea zi, timpul s-a stricat, cerul s-a turburat, şi cu trăsnete înfricoşate a căzut ploaie şi piatră cât oul de gâscă asupra Bucureştilor, după care s-a arătat pe cer şi o cometă cu coada zbârlită, spre marea indignare a astronomilor români, care uitaseră s-o treacă la calendarul anului.

În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist şi zdrobit cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toţi muşteriii şi chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea cu adâncă amărăciune şi cu glasul înecat:

„De unde pot pentru ca să ştiu eu?... Nu ştiu!“

Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeaşi întrebare, la care probabil el ar fi răspuns cu aceleaşi amare cuvinte, când Mache, plouat ca un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de douăzeci şi trei de ore şi trei sferturi! Aceea ce se petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu nici un fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în braţe unul la altul cum se repede fierul la magnet:

– Lache!

– Mache!

Atunci, cerul se-nsenină de tot, trăsnetele şi grindina se depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer, spre marea mulţumire a astronomilor români, care se mângâiară, că, dacă uitaseră a o prevesti la călindarul anului, nu fusese cel puţin decât o cometă neserioasă.