|
|
|
Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic; e vesel şi are poftă de conversaţie.
N-aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul dintre cei mai buni amici, d. Lache. Dl. Lache e fără chef. S-apropie şi şade şi el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicaţie de ton, de acţiune şi de gamă temperamentală în tot decursul dialogului – indicaţie atât de necesară pentru citire caldă – şi va suplini însuşi cu imaginaţia această lipsă.
Lache: Bonsoar, Mache.
Mache: Bonsoar, Lache.
L: Ai venit demult?
M: Nu... De vreo zece minute... Iei o bere?
L: Iau.
M: Băiete! două mari... (Către Lache): Da'... ce ai? Te văz cam...
L: Nu prea am chef... Sunt obosit... Am stat azinoapte târziu la Cosman, până la ziuă.
M: Cu cine?
L: Cu nişte amici... Am vorbit foarte mult de tine...
M: Da?... Ce?
L: E!... mai nimic... fleacuri! nu ştii cum sunt oamenii noştri?
M.: Adică... cum? Mă vorbea de rău... mă-njura...
L: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – exagerezi.
M: N-ai spus tu?
L: Ce-am spus eu? Nu ţi-am spus nimica... Ţi-am spus că aşa sunt oamenii – Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, şi să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi.
M: Ba nu mă crez deloc, să mă ierţi; da mă mir că nu găsiţi alt subiect de conversaţie decât pe mine...
L: Dacă a venit vorba... Mai la urma, nu te-a vorbit nimeni de rău pe faţă... fireşte că n-ar fi îndrăznit! Ştie ce buni amici suntem... Da' ştii, aşa, ciupeli.
M: Cam ce?
L: Secături... Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi, şi ţi-e amic.
M: Cine-i ăla?
L: Ei! ăsta, el... Ce-ţi pasă?
M: Aş vrea să-l ştiu.
L: Nu se poate.
M: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală! n-am să-l fac niciodată să-nţeleagă că am aflat ce-a spus...
L: Mai întâi, nici nu ştii ce-a spus...
M: Ce-a spus?...
L: Uite, ăsta e cusurul tău – eşti curios.
M: Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă încrez, cum să mă apăr.
L: Mai luăm câte una mică?
M: Da.
L: Băiete, două mici...
(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)
M: Ei?
L: Ei!...
M: Ei! ce spunea amicul?
L: Nu te poate suferi... Nu ştiu cum venise vorba de oameni deştepţi, şi zic eu: „Uite, Mache e băiat deştept“... că tu ştii că eu te-am considerat totdeauna ca foarte deştept, nu că mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, să-mi dai voie să-ţi spun, n-am nici un interes să-ţi fac curte... Acu' ce să mai vorbim?... te cunosc şi mă cunoşti, slavă domnului! toate defectele le pot avea: dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate: sinceritatea. Şi-ţi spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vină tocmai amici şi să zică, mă-nţelegi...
M: Bine, monşer, cine zice?
L: Tu.
M: Eu?
L: Văz că te uiţi la mine aşa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.
M: Da' mai întâi ce să crez? – că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu care erai aseară nu mă poate suferi, şi că tu ai susţinut că eu sunt deştept.
L: Am susţinut, fireşte...
M: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?
L: Apoi tocmai la asta vreau s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău – întrerupi!
M: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.
L: Când am zis eu că eşti deştept, întâi a zâmbit aşa, adică: „Prost eşti!“ mie, şi pe urmă zice: ,,O fi deştept, nu zic; dar e cam... zevzec“.
M: Zevzec!
L: Zevzec.
M: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?
L: După multe, care le spunea el...
M: Cam ce?
L: Că ţi-ai neglijat totdeauna slujba...
M: Nu-i adevărat!
L: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori...
M: Minte!
L: Că joci cărţi, şi râd toţi de tine ca de o mazetă.
M: Eu, mazetă!
L: Că bei...
M: Ce beau?... Două-trei pahare de bere pe zi.
L: Că te-ai însurat fără zestre.
M: Treaba mea!... Ce măgar!... Mă rog ţie, cine e măgarul ăsta, aş vrea să-l ştiu...
L: ţi-am zis de la început că nu ţi-l spui.
M: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-eşti amic sincer.
L: Ca să mă pui de faţă?... N-am poftă.
M: Pe onoarea mea că nu... Îţi jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l ştiu numai, ca să mă feresc de el şi să-l despreţuiesc.
L: Nu se poate, Mache.
M: Pe onoarea mea! Mă rog ţie, spune-mi-l!
L: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău – eşti indiscret, înţelege româneşte că nu ţi-l spui. Eu. am toate defectele, câte pofteşti; dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate – eu sunt discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M: Atunci, dă-mi voie să-ţi spun că nu-mi eşti amic, cum te credeam...
L: Eu! nu-ţi sunt amic ţie? Eu? Bravo! Mersi...
M: în sfârşit, un amic...
L: Dacă sunt eu prost... Şi-ţi spun... Da' iacă tac... Şi alt' dată să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva... (Către chelner): Băiete, încă două mici...
M: şi... numa' atât a zis amicul de mine?
L: A zis mai multe... Da-n sfârşit, ce-ţi pasă?
M: Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văd până unde merge mişelia omului... Zici că mi-e amic.
L: Bun. Amic de-aproape! Da.
M: şi ce mai zicea?
L: Nu-ţi mai spui, că te superi... Că ăsta trebuie să mărturiseşti şi tu că e cusurul tău – te superi.
M: Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L: Zicea de nevastă-ta... că...
M: Că ce?
L: Că... În fine prostii ce să-ţi mai spui?... Da! dar i-am tăiat nasul. „Nu-ţi permit, zic, să te atingi, mă-ntelegi. de onoarea femeii amicului meu!“
M: Cum! de onoarea nevestii mele?
L: Că e prea frumuşică şi prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă, dar...
M: Dar ce?
L: Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!“ „Da', zice el, la şosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineaţa şi seara?“
„Tot gratis!“ zic eu. „Da“ vara la Sinaia, tot gratis? zice el; de unde atâta lux?“
M: Mare canalie!
L: şi pe urmă a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic...
M: La cine?
L: Nu-ţi spun...
M: Ascultă-mă, Lache! să ştii că mă supăr serios!... Trebuie numaidecât să-mi spui...
L: Dacă nu vreau.
M: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi?
L: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – eşti violent.
M: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?
L: Vrei numaidecât să ştii?
M: Da
L: La Fănică.
M: La bărbatul sorii nevesti-mi! la cumnatu-meu?
L: La Fănică, la cumnatu-tău.
M: Mizerabilul! canalia! Cine e? Trebuie să-mi spui numele lui!
L: Uite, vezi? Asta e...
M: Nu vreau să ştiu nimic!... Trebuie să mi-l spui!...
L: Nu-ţi spun!...
M: Îţi trag plame, mă-nţelegi!
L: Ia poftim!... Ei! apoi nu mă lua aşa repede, că... Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu stric... Viu şi-ţi dau de ştire să te păzeşti de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre onoarea ta şi a nevestii, şi tu, în loc să-mi mulţumeşti, te răţoieşti la mine... O să mă faci să te evit altă dată...
M: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?
L: Nu.
M: Mersi.
(Cheamă pe chelner şi plăteşte. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că plănuieşte ceva adânc. Un muşteriu nou-venit, anume Tache, se apropie de masa celor doi amici.)
Tache: Bună seara Lache şi Mache!
L: Bună seara.
Tache: Mare secătură eşti, amice Lache... Mă faci să-mi pierd noaptea pâna despre ziuă, să te aştept ca un caraghios la Coşman.
Lache: Mă rog ţie, scuză-mă... Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă odihnesc şi eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.
Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat din timp! n-ai fost az'noapte la Cosman?... Acu' ştiu cine e amicul !... Poftim! (Două palme straşnice şi pleacă).
Lache: Uite, vezi! asta e cusurul lui: e măgar!... Şi violent!... Şi n-are manieră!
 |  |  |
|
|
|