|
|
|
E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineaţa la 7 şi sfârşesc la 2 d.am. Toată noaptea a bântuit căldură apăsătoare şi acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, ameninţând o groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi?
Sunt 7 ore fără 10 minute de dimineaţă, în biuroul registraturii generale a unei mari administraţiuni, impiegatul îşi pregăteşte registrul, aşteptând să bată orologiul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se-nmânează corespondenţa oficială şi petiţiile particulare. Pe când se şterge de sudoare, gândind la cine ştie ce, aude ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la orologiul său, regulat adineaori după cel oficial: 7 fără 5 minute... Dă din umeri, se şterge iarăşi şi gândeşte mai departe... Ciocăniturile de afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai multă tărie şi insistenţă. Impiegatul dinăuntru se uită la orologiu: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se şterge de sudoare şi-şi urmează gândurile intime... Ciocăniturile se îndoiesc cu violenţă... În sfârşit, cele două minute au trecut: orologiul arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul şi ridică oblonul, lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La geam, e un domn, care aşteaptă; probabil acela ciocănea. Impiegatul ridică şi geamul.
– Dv. ciocăneaţi aşa?
– Da.
– Dv. nu ştiţi că biuroul se deschide la 7?
– Ba da.
Şi zicând, aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică înăuntru; impiegatul, surprins de această mişcare, se dă-napoi şi lasă din mână geamul mobil, care pică peste gâtul domnului ca tăişul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă afară capul, dar nu poate.
– Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari. Impiegatul ridica binişor ferestruica; domnul îşi retrage capul.
– Ce poftiţi?
– Am o afacere de înregistrat...
Şi domnul iar vrea să vâre capul. Dar impiegatul prinde veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului domnului.
– Poftiţi pe uşă, înăuntru, dacă aveţi vreo afacere! strigă impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna pe unde poate intra în biurou.
Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică şi-ndată apare în uşă. Este un om nici prea tânăr nici prea bătrân; pare foarte ostenit, şi un ochi deprins ar pricepe îndată că domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat şi prăfuit; mişcările îi sunt nesigure ca şi articularea vorbelor. Apărând în pervazul uşii, ţine într-o mână pălăria de paie, cam ghemuită; cu cealaltă mână se ţine de nas.
– Era să-mi tai nasul!... Ştii ce terbil m-ai lovit?
– Pardon!... dar nu stric eu... Dacă vârâţi aşa capul...
– Nu face nimic... N-aveţi un scaun?
– Poftiţi!
Domnul şade alături de biurou...
– Teribil sunt de ostenit...
Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe masă aproape gol, şi din care a băut impiegatul.
– Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă?
– Da.
– E rece?
– Potrivită!
– Nu-i puneţi gheaţă?
– Ba da.
– Aşa? Îi puneţi gheaţă?
– Fireşte!
– E flir... e firi...? ăsta...
– Da, avem filtru.
– Monşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de apă?... Teribil mi-e de sete!
Impiegatul sună; un aprod se prezentă.
– Un pahar cu apă...
Apoi după o pauză, către domnul:
– Aţi zis că aveţi o afacere...
– Da, am o afacere.
– Aici la noi?
– Da la dv... o afacere... Pesemne că acuma s-a dus s-o scoată din puţ...
– Cum s-o scoată din puţ?
– Apa... că văz că nu prea are amicul de gând să vină... Aprodul intră. Domnul ia paharul şi-l soarbe întreg pe nerăsuflate, apoi, ridicând nişte ochi foarte dulci şi plini de mulţumire, către aprod:
– Mersi... Dacă nu te superi... mai îmi dai unul? Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate buzunarele, către impiegat:
– S-a dus dracului! am pierdut-o!
– Ce?
– Ce, nece... e vorba, am pierdut-o?
– A fost o petiţie...
– Nu, frate, batista... Monşer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-tale?... numai un moment.
Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului şi până când acesta să scoată măcar o exclamaţie, se şterge cu ea la gură de apă.
– şi dumneata năduşeşti ca mine.
Impiegatul dă să-şi ia batista înapoi; domnul îşi trage mâna, se şterge de sudoare şi pe urma la nas; apoi înapoiază batista, punând-o iar la loc pe masă.
– Şi eu năduşesc al dracului!
Impiegatul ia batista şi o trânteşte departe în partea cealaltă a mesei; apoi se aşază, ia condeiul şi-ncepe a trece hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. Domnul ia paharul şi-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, făcând semn să-i treacă batista:
– Dacă nu te superi...
Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea şi ia batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a şters pe frunte şi la nas, pe urmă aruncând batista la loc:
– Mersi!
– Domnule – zice impiegatul – zici că ai venit cu o afacere... Mă rog... Noi n-avem timp să stăm de vorbă... Nouă ne plăteşte statul leafă, să lucrăm... Mă rog, ce afacere?
– Stai că-ţi spun... E cald al dracului!
Se duce ia butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria zbârnâie prelung.
Impiegatul, impacientat:
– Destul, domnule! Ce pofteşti?
– Dacă nu te superi, încă un pahar... mi-e sete al dracului. Azi-noapte am umblat forfota cu nişte prieteni... Nici n-am dormit... Ştii...
După o pauză:
– Nu-i aşa ca se cunoaşte că n-am dormit?
– Ba bine că nu!
– Pe unde n-am fost!
Aprodul vine. Domnul, cu multă politeţe:
– Drăguţă, dacă nu te superi, m-aş ruga... Încă un pahar cu apă...
Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicateţe:
– Aveţi mult de lucru?
Impiegatul:
– Nici prea-prea, nici foarte-foarte... potrivit. Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate!
către aprod:
– Mersi!
Apoi către impiegat:
– Dacă nu te superi, te-aş ruga... batista...
– Domnule! strigă impiegatul; înţelege odată că nouă nu ne plăteşte statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n-avem timp de conversaţie... Spune: ce pofteşti? Aici n-are voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai?
– Ce afacere?
– Da! ce afacere?
– Am dat o petiţiune... Vreau să ştiu ce s-a făcut. Să-mi daţi un număr.
– Nu ţi s-a dat număr când ai dat petiţia?
– Nu.
– De ce n-ai cerut?
– N-am dat-o eu.
– Da' cine?
– Am trimis-o prin cineva.
– Când? În ce zi?
– Acu' vreo două luni...
Nu mai şti cam când?
– Ştiu eu?
– Cum, nu ştii? Cum te cheamă pe d-ta?
– Nae Ionescu.
– Ce cereai în petiţie?
– Eu, nu ceream nimic.
– Cum?
– Nu era petiţia mea.
– Da' a cui?
– A unui prietin.
– Care prietin?
– Unul Ghiţă Vasilescu.
– Ce cerea în ea?
– El, nu cerea nimic.
– Cum, nu cerea nimic?
– Nu cerea nimic; nu era petiţia lui.
– Da' a cui?
– A unei mătuşi a lui... Ştia că viu la Bucureşti şi mi-a dat-o să o aduc eu.
– Cum o cheamă pe mătuşa lui d.Ghiţă?
– Nu ştiu!
– Nu ştii nici ce cerea...
– Ba, mi se pare că cerea...
– Ce?
– Pensie!
Impiegatul, ieşindu-şi din caracter şi zbierând:
– Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se primesc petiţii pentru pensii! Du-te la pensii, acolo se primesc petiţii pentru pensii!
– Aşa? la pensii, care va să zică?
Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte lung.
– Destul, domnule!
– Uite ce e; dacă nu te superi, te-aş mai ruga pentru un pahar cu apă.
Aprodul intră.
– Uite ce e, drăguţă, dacă nu te superi, te-aş mai ruga pentru un pahar cu apă.
Aprodul iese.
Impiegatul bufneşte şi scrie cu ochii plecaţi în registru.
– Aşa?... care va să zică, la pensii?
Aprodul vine. Domnul ia paharul. Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod:
– Dă-l afară!
Domnul, plecând, foarte politicos:
– Mersi... Mă duc... Aşa? Care va să zică, la pensii, care va să zică?
 |  |  |
|
|
|