|
|
|
– Douăsp'ce trecute, Măndico! ce naiba faci, soro?
Aşa striga cocoana Lucsiţa, foarte nervoasă, intrând în odaie unde-şi face toaleta madam' Piscopesco.
Iar madam' Piscopesco, din faţa oglinzii, răspunde şi mai nervoasă:
– Uf! lasă-mă dracului şi dumneata, mamiţo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? Fir-ar afurisită să fie!
Dobitoaca este guvernantă la copii, şi piaptănă şi pe madam' Piscopesco; cocoana Lucsiţa este mama lui madam' Piscopesco, iar madam' Piscopesco este soţia lui d. Piscopesco, proprietarul uneia dintre cele mai elegante şi mai confortabile vile din Sinaia, vilă care poartă frumosul nume al fiicei cocoanei Lucsiţii, vila „Esmeralda“.
De la ora şase dimineaţa, pe când soarele nu s-a ridicat bine peste Piscul Cânelui, locuitorii vilei „Esmeralda“ umblă de colo până colo, cuprinşi toţi ca de nişte friguri.
Ce este? Ce s-a întâmplat în familia Piscopesco pentru ca toată lumea din vila „Esmeralda“ să fie aşa de emoţionată şi de nervoasă?
O bucată de bristol (carton), care străluceşte d-asupra cărţilor de vizită lăsate de amicii din lumea mare la vila „Esmeralda“, ne va răspunde la această întrebare. Să ne aruncăm ochii pe acea bucată de bristol şi vom afla că din înaltul ordin al maiestăţilor lor, doamna şi domnul Zefir Piscopesco sunt invitaţi pentru astăzi, la ora
1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleş!
– Unde-i dobitoaca, mamiţo? Trăsni-o-ar Dumnezeu s-o trăsnească! ? zice madam' Piscopesco ciufulindu-şi tare necăjită cârlionţii de la ceafa, care nu vor să stea cum vrea dumneaei.
– Lasă-mă, soro, să te potrivesc. Îi zice coana Lucsiţa. Şi trage lângă fereastră-n lumină pe frumoasa ei fiică la fierul de frizat de d-asupra flăcării de spirt, îl apropie de buze, suflă-n el, şi-l vâră apoi în cârlionţii rebeli.
– Eşti nebună, soro! Ţipă madam' Piscopescu, ce dracu! chioară eşti???... M-ai fript!
– Dacă te mişti! dacă bâţâi mereu din picior! Fie, soro, la naiba! că prea eşti nevricoasă!... A să văz.
Şi coana Lucsiţa se uită-n ceafa grăsulie a lui madam Piscopesco şi o scuipă, pe de-o parte să-i mai potolească ustureala, pe de alta să n-o deoache; în adevăr, are de ce să se mândrească o mamă.
Apoi, cu mai multă atenţie, supune şi aranjează cârlionţii rebeli aşa de frumos că madam' Piscopesco a şi uitat de arsură.
– Doăsp'ce şi un sfert, soro! ce dracu' faceţi? Tot nu te-ai mai isprăvit?... Vrei să întârziem? Nu face pentru ca să ne aştepte, mai ales întâia oară!
Dar madam' Piscopesco, fără s-asculte vorbele domnului Zefir Piscopesco, şi încovoindu-se de talia ei elegantă în faţa oglinzii, aşa ca să-şi poată vedea turnura, întreabă:
– Sunt bine la spate, mamiţo?
– Eşti surdă, soro? – zbiară cu severitate d. Piscopesco. Vrei să ne atârne lingurile de gât? Nu face pentru ca să ne aştepte! Întâia oară, înţelege-mă!
– Uf! fir-ar a dracului şi-afurisită de viaţă! – zice madam' Piscopesco. Unde-mi sunt mănuşile?
Caută cocoanele-n sus... caută-n jos...
– Cheamă pe dobitoaca... Unde-i dobitoaca? Fir-ar a dracului să fie, ea ştie unde le-a pus.
– Uite-le! strigă coana Lucsiţa.
– Haide odată, soro! că te las şi merg singur! Sunt douăsprezece şi jumătate.
Încă o privire-n oglindă.
În sfârşit, madam' Esmeralde Piscopesco suie în trăsura cu soţul său.
La Peleş şi mai iute! ?zice către birjar d. Piseopesco, după ce şi-a încrucişat braţele şi s-a aşezat bine. Birjarul mână.
– Mamiţo! strigă madam' Piscopesco, uitându-se-napoi către coana Lucsiţa, care de pe verandă o scuipă, să n-o deoache; mamiţo, bagă de seamă la cheile dulapului, că iar fură zahăr dobitoaca, fir-ar a dracului să fie!
 |  |  |
|
|
|