Globusz^® Publishing 

Amicul meu, domnul Manolache Guvidi, este e persoană cunoscută în societatea noastră; e un om cu o avere însemnată, câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră-i.

Odată, în timpul primei sale căsnicii, el avea o mare întreprindere publică – aceea a fost începutul prosperităţii lui, deoarece din câştigu acelei afaceri a ieşit cheagul averii frumoase de care se bucură astăzi. Invidioşii intriganţi căutară să-l sape şi, după o campanie înverşunată prin grai şi prin presă, reuşiră să producă în cercurile înalte un curent defavorabil amicului Manolache.

Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. Atunci, ca să nu se dea bătut şi totuşi să nu mai meargă fără folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat şi ameninţat cu rezilierea contractului şi cu un proces ruinător, el trimise pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare influenţă, care oarecând îl ajutase la nevoie, arătându-i multă bunăvoinţă.

Domnul Guvidi se cunoştea pe sine. El ştia că, cu caracterul său „neîncovoiat şi mândru“, n-ar fi putut conduce aşa de bine ca soţia sa această daraveră delicată. Doamna Guvidi, deşi foarte tânără, sub înfăţişarea şi manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic, în adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce omul „tare şi aspru“ cum se ştia el, ar fi putut compromite, femeia slabă a scos-o cu blândeţe la un fericit capăt.

Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârşit să tacă ostenite; Iar amicul nostru, luat îndeaproape de tot sub puternica protecţie a înaltului personaj de care am vorbit, şi-a putut urma înainte treburile şi realiza câştigul înseninat pe eare-l merita munca lui inteligentă şi neobosită. Şi nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit între familia Guvidi şi protectorul său o prietenie din cele mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt atâţia ani – până când moartea crudă a răpit în floarea vârstii pe doamna Guvidi.

Sărmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gol a lăsat ea în urmă-i!

„IREPARABILA PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN NECONSOLAŢI!“

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune de violete de Parma, când am urmat tristul convoi. Iar pe cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi mai sfîşietoare:

„MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT!“

Mult a trecut de atunci şi timpul, ca mai totdeauna, a alinat „eterna“ durere, umplând încet-încet cu uitare golul ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută.

Când golul a fost cu desăvârşire umplut, amicul nostru Manolache s-a însurat a doua oară.

Om cu noroc!

Aceasta, soţia a doua, este tot aşa de tânără şi de frumoasă cum era odinioară răposata; iar cât despre tactul diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari şi multiple, putem spune că o întrece.

Şi de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu şi merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului nostru. Norocul umblă după omul acesta ca un câne ascultător şi credincios.

Mă gândeam tocmai ce roman bogat şi senin s-ar putea face din studiul vieţii acestui tip de om fericit, pe care-l cunoaştem toţi aşa de bine în societatea noastră, când iată că primesc prin poştă următoarele:

„Domnul şi Doamna M. Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceţi ziua de duminică la moşia lor Moara-de-piatră. Adunare restrânsă de intimi. Ţinuta absolut fără pretenţie: ou il y a de la gène, u n'y a pas de plaisir.

Stilul e femeia... Graţioasa doamnă Guvidi! Îi cunosc scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu o atât de fermecătoare clipire de ochi!

Moara-de-piatră ca moşie e o moşie mică; da, dar ce rai mic!

E aşezată la o distanţă de douăzeci de minute de gara... Un parc măreţ şi un cottage englezesc cum se găsesc rar la noi.

Cu cât socoţi că a cumpărat moşia asta? N-o să credeţi, căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu cât?.. Cu o pereche de cai roibi... atât! Frumoşi cai, ce e drept; dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute cinzeci de mii de lei ca o para pe o pereche de cai, care cel mult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute!... Aci însă a lucrat un alt factor mult mai puternic decât interesul – patima.

Fostul proprietar al Morii -de-piatră era multcunoscutul N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt putred de bogat, şi care, cum îl ştim toţi, are o pasiune neînfrânată pentru cai.

A văzut odată pe şosea pe doamna Guvidi şi roibii – îi mâna singură – în cine ştie ce dispoziţii de spirit se afla omul. Se zice că jucase toată noaptea trecută la „Jockey“ şi pierduse mult – şi de atunci n-a mai avut pace nici somn.

Astea le povesteşte însuşi amicul nostru comun, Guvidi.

Caii aceia au devenit pentru N... o marotă, o idee fixă, o boală, cum vreţi s-o numiţi. Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... În zadar toate. Deşi bărbatul stăruise să-i facă un bine noului prietin, nevasta nu voia cu nici un preţ.

– Nu fac târgul pe bani! a zis ea o dată cu hotărâre.

– Atunci, pe ce? – a întrebat N... cu tonul omului gata la toate.

– Pe... N-o să vrei...

– Orice!

– Pe Moara-de-piatră! a răspuns scurt femeia, care era acuma parca mai frumoasă ca-ntodeauna.

– Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, amestecându-se şi el în vorbă din fundul salonului, unde-şi citea gazeta.

– Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră?... Nu te priveşte!? i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil răsfăţat.

Domnul Guvidi dete din umeri şi-şi urmă înainte citirea.

– Îţi place mult?... Mult? – a întrebat N...

– Mai mult, desigur, decât îţi plac dumitale... caii mei, a zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică.

– Asta este peste putinţă! a răspuns N... Încet şi înecat, şi ochii lui, care văzuseră multe, aţintiţi în ochii femeii tinere, sclipiră într-un chip foarte ciudat.

– Nu crez până nu mi-ai dovedit-o zise ea şi mai încet, accentuându-şi bine zâmbetul răutăcios.

Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel... altfel nu căpăta N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au fost ai lui.

Şi astfel de vreo şase ani acuma Moara-de-piatră este proprietatea Guvizilor.

Am ascultat de gentila invitaţie şi nu mi-a părut rău. E în adevăr un loc încântător, şi am petrecut în sânul acestei familii model cum nu se poate mai bine.

Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuţii – copila unică împlinea cinci ani.

Câte şi ce daruri – o avere!... Între altele o fotografie recentă – încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut. Naşul ţinând în braţe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu nevinovăţie.

Naşul a făcut o frumoasă surpriză oaspeţilor: a adus din Bucureşti muzica roşiorilor.

Ospăţul a fost strălucit şi balul pe iarbă verde foarte animat şi vesel.

A doua zi, luni, având fiecare dintre invitaţi afaceri de dimineaţă, am trebuit să luăm toţi trenul care trecea la unu noaptea.

O noapte de septembrie limpede ca sticla curată... timpul dulce şi lună plină... zece trăsuri mergând la pas şi banda roşiorilor cântând un marş triumfal în frunte – de neuitat.

Familia Guvidi cu naşul ne-a condus până la gară. Ne-am suit în vagon cu toţii, după ce am mulţumit gazdelor şi îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu graţia ei obişnuită etc...

N... care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru e noapte la Moara-de-piatră. Guvidi, aşteptat a doua zi negreşit îa oraşul P..., unde-l chemau nişte afaceri urgente, a rămas în gară s-apuce trenul ce venea din Bucureşti şi cu care noi ne încrucişam la întâia staţie.

Se-nţelege că în tren am vorbit tot timpul numai despre petrecerea minunată de cu ziua, şi am fost unanimi în a ferici, cu mai multă sau mai puţină invidie, pe amicul Manolache de cât noroc a avut şi are.

Doamna Z..., una dintre invitate, o văduvă respectabilă, care ştie toate câte se petrec în societatea noastră, şi chiar mai multe, ne-a afirmat pe drum – „contând, se-n-ţelege, pe discreţia noastră“ – că N..., cum e cam bolnăvicios, şi-a făcut testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui Manolache, pe care o iubeşte la nebunie.

Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi:

„Mare noroc pe Guvidi!