|
|
|
Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.
– Salutare, nene Mandache!
– Salutare, neică!
– Ce stai aşa pe gânduri?
– Eu? Pe gânduri?
– Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata?
– Ei, aş!...
– Te văz aşa... distrat şi cam nervos.
– Nu, frate; aştept pe soţia mea, şi nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reuşit şi acuma... Dacă reuşeşte ş-acuma, halal să-i fie!... că ăla e un ciufut...
– Cine e ciufut?
– Nu-l cunoşti! unul de la care vrem să cumpărăm nişte case... A propos, de ce nu ne trimiţi şi nouă acasă Moftul român?
– Ba vi-l trimit bucuros.
– Grozav îi place soţiei mele să-l citească...
– Vi-l trimit, nene Mandache; îl vrei pe un an on pe şase luni?
– Cum, pe un an sau pe şase luni?
– Da, abonament.
– Cum, abonament?
– Nu zici că vrei să te abonezi?
– Ce abonament, monşer? de la prieteni să ceri abonament?... Ce mare lucru îi un număr mai mult ori mal puţin.
– Cum, nene Mandache, gratis? Se poate?... Îmi pare rău...
– Ce dracu nu mai vine, frate... Mare nerăbdare am... Haz ar avea să-l traducă şi p-ăsta!... Dacă-l traduce şi p-ăsta... nu mai am ce zice i mă-nchin... Ce bună treabă ar fi!
– Ce treabă?
– Nu-ţi spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are e pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, şi vrea să se desfacă de ele, fiindcă şi-a făcut altele mai mari... Şi cere peste credit şapte mii de lei. Eu i-am dat cinci... Nu vrea... De zece zile stăm la tocmeală şi nu vrea să lase nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult.
– Ei, şi?...
– Ei! Şi am trimis-o acuma pe soţia mea! să vedem e-n stare să-l traducă... Teribilă e, domnule! are o diplomaţie, domnule, e ceva de speriat... Curios sunt să vedem...
– Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomaţie.
– Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orişicare... Se uită aşa nu ştiu cum, şi-l aduce pe om cu vorba, şi iar se uită, şi iar cu vorba, şi iar se uită – e ceva de speriat, pe onoarea mea!... Dar aici e un caz mai greu: bătrânul e al dracului!...
– De unde ştii? Dacă a reuşit până acuma diplomaţia dumneaei, de ce adică n-ar reuşi şi acuma?
– Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului!... Nu lasă el două mii de lei!...
– Zi că-ţi lasă o mie, tot e bine.
– Apoi nu! Şicul e să lase două. Aci s-o vedem cu diplomaţia dumneaei... Câte ore să fie?
– Şapte fără un sfert.
– Ce dracu face, de nu mai vine!... s-a dus de la patru... Să ştii că nu-l poate traduce!...
– Ori s-o fi abătut şi prin altă parte... La câte v-aţi dat rendez-vous?
– Imediat ce-o isprăvi, ori aşa, ori aşa,
– Apoi, trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e vorba de diplomaţie, unde trebuie mai multă răbdare decât în diplomaţie?
– Mi-e frică, monşer, că n-are să-l poată traduce... Şi-ţi spui drept, mi-ar părea foarte rău... Nu ştii ce căscioară drăguţă.
– Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniţi!
– Ei! numa să reuşească...
– Dacă întârziază, tocma asta este un semn că are speranţa să reuşească; aminteri, n-ar sta dumneaei degeaba.
– Apoi, vezi că nu o cunoşti... La ea nu merge aşa agale... merge iute... n-o cunoşti... Să vezi... Zilele trecute – că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat şi pe mine. Zilele trecute, mă cheamă directorul nostru şi zice: „Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunţ că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de l aprilie“ „Cum se poate, domnule director?? am zis eu; tocmai pe mine, care am servit cu zel şi activitate, să mă suprimaţi?“ „Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteţi în birou trei şefi de masă; rămâne un şef la toate mesele şi un şef de birou, şi-nţelegi. bine, dumneata ca netitrat...“ Că hâr! că mâr! nu se poate şi nu se poate! Ce fac eu? Dau fuga acasă şi-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere audienţă la directorul, la secretarul general, la ministru, şi cu diplomaţia ei, mă-nţelegi, îi traduce pe toţi...
– Şi nu te suprimă...
– Stai, să vezi... A doua zi, mă cheamă directorul şi zice: „Domnule Mandache, ai scăpat! Ţi s-a luat la consideraţie că ai servit cu zel şi activitate – eşti menţinut în serviciu“. Dar eu întreb: „Cu leafa redusă, domnule director?“ „Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei şefi de birou, rămâi dumneata ca şef în biroul dumitale cu leafa respectivă.“
– Care va să zică înaintat!...
– Fireşte.
– Ei! ce-ai zis directorului?
– Să trăiţi, domnule director! să trăiască domnul secretar general, domnul ministru şi...
– Şi nevasta dumitale!.
– Fireşte... Fără diplomaţia ei, era să dau acuma afară muştele din Cişmegiu... Câte să fie?
– Şapte şi cinci...
– Nu mai vine... Teribilă nerăbdare am...
– Trebuie să vină, nene Mandache, şi eu, nu ştiu de ce, parcă m-aş prinde că vine cu ştire bună; parcă m-aş prinde că a reuşit.
– Să te-auză Dumnezeu!... Să ştii că dacă reuşim, fac cinste...
– Ascultă-mă pe mine, reuşiţi!
Nenea Mandache stă pe gânduri, bâţâind din piciorul drept şi scârţâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:
– Ea este... Uite-o vine!
Şi-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:
– Miţo! Miţo!
În adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în Piaţa Teatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. E încântătoare! tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic... un şic! A văzut semnele bărbatului şi se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.
– L-ai tradus? – Întreabă nenea Mandache.
– Ei bravos! răspunse ea. Cu cinci mii! Cu...
– Nu ţi-am spus eu, nene Mandache?
– Cu cine am onoarea?? Întreabă coconiţa pe consoartele său, arătându-mă pe mine. Nenea Mandache mă recomandă.
– D-ta eşti ăla care scoţi Moftu român?
– Da! coniţă... Vă place?
– Mă nebunesc... Bine, frate, tot spune Mandache că sunteţi prietini... Nouă de ce nu ni-l trimeţi?
– Zi-i şi tu să ni-l trimeaţă, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.
– Să ne refuze? Se poate? – zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine şi aruncându-mi nişte priviri de acelea la care nu se poate răspunde decât prin supunere.
– Atunci... să vi-l trimit; vă rog, doamnă, daţi-mi adresa, zic eu biruit.
– Ai văzut? – zice nenea Mandache triumfător. Ţi-am spus eu, că are diplomaţia ei... Ai văzut cum te-a tradus!
 |  |  |
|
|
|