|
|
|
În Ajunul lui Sf. Dumitru, amicul meu Iancu Verigopolu stă înfipt în colţul otelului Continental, privind la trecători. Ne salutăm şi intrăm în vorbă. Are frumos caracter amicul meu Verigopolu: totdeauna egal, fără a se lăsa alterat măcar de orice împrejurare; şi mărturisesc drept că nu-l pot admira îndestul pentru aceasta. Dumneata, bunioară, ori eu, sau un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colţul otelului Continental pentru a privi la mişcarea de pe stradă, cu sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei de mâine – în ce momente?... În ajunul iui Sf. Dumitru... Şi când?... Când am şti bine că a doua a zi trebuie să părăsim casa unde am locuit, fără să ştim de loc unde o fi casa-n care avem să ne transportăm calabalâcul. Dar pavajul de piatră rece ni s-ar părea desigur mai fierbinte decât smoala clocotită! ne-ar arde tălpile, am alerga nebuneşte, şi nu ne-am putea astâmpăra până când nu am şti tot aşa de bine unde vom ajunge mâine cu troacele noastre, pe cât ştim de unde vom porni cu ele. Ei bine, amicul meu, Iancu Verigopolu, ştiind bine că a doua zi se mută, fără a şti de loc unde se mută, stă înfipt în colţul otelului Continental, amuzându-se a privi la trecători.
– Bine, Iancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune; serios, omule, că nu ştii unde vă mutaţi?
Zic vă mutaţi fiindcă amicul e însurat.
– Ma parol, monşer!...
Şi râde... Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de admiraţie...
– Ce te uiţi aşa?
– Te admir – zic – monşer... Eu, în locul tău...
– Dar ce e mai frumos, e că n-am sfanţ, monşer!...
– !!...
– ...Adică, vorba vine că n-am sfanţ; aşa, tot am câţiva franci... Aide să luăm un aperitiv... Câte ore sunt?
– Şapte şi zece.
– Tocma bine... Aide spre Episcopie; mi-am dat întâlnire cu nevastă-mea la Tripcovici, la şapte şi jumătate.
Pornim la deal, şi merg plin de respect alături cu acest filozof antic, pe care atât de puţin îl pot afecta micile mizerii ale vieţii. Dumneata, ori eu sau altul, dacă ne-am afla în situaţia amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin mulţimea care forfoteşte liniştită pe Podul Mogoşoaii, fără să vedem în fiecare dintre acele fiinţe un motiv mai mult de amărăciune pentru sufletul nostru destul de amărât. Şi drept să spun, mergând alături cu filozoful meu, de mai multe ori mi-a trecut prin gând: ce aş face eu, dacă aş fi în situaţia lui, şi el ar merge alături de mine, fiind în situaţia mea?... L-aş maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui aşa de mult, încât l-aş acuza d-a dreptul că el, ocrotit de stăpânul destinelor omeneşti, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă pofteşte la un aperitiv... Admirabil caracter!... Gândind astfel, pe când el salută în dreapta şi-n stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii cunoscuţi, ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la Tripcovici.
– Două vermuturi franceze! comandă Iancu. Scoate punga din buzunar, apoi, din pungă, două patace şi mi le arată. Le pune apoi la loc în pungă, şi vâră la loc punga-n buzunar.
– Asta e tot ce am pe sufletul meu... Şi încă şi astea mi ie-a dat nevasta din micile ei economii...
Apoi, schimbând brusc ordinea de idei:
– ... Pentru că dacă nu era canalie d. Georgescu, eu tot aş mai fi rămas în slujbă; nu demisionam. Dar pentru o mizerabilă leafă de trei sute de lei pe lună, adică, vorba vine, trei sute... În mână iei două sute cinzeci şi şase şi cinzeci de bani... să rabzi toate şicanele, toate aroganţele şi toate lipsele de educaţiune ale unui şef... Mai luăm câte unul?... Băiete! Încă două!...
– Da, frate Iancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta timp fără leafă... cam greu.
– Greu, negreu, nu poţi, dacă ai caracter... Mai luăm câte unul ... Băiete!...
– Mersi, frate Iancule, zic eu; două, destul...
– Nu se poate... Nu ştii vorba neamţului?... Alle guten Dinge...
– ... sind drei...
– Pai, vezi!... Băiete! Încă două! ...
– ...E şi cam târziu...
– Câte?
– Şapte şi jumătate trecute,
– Stai încă un minut... acu trebuie să pice şi nevastă-mea...
Eu, cu gândul în altă parte, întreb:
– În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoştinţe, să găseşti altă slujbă?
– Să-ţi spun drept, monşer, mi s-a propus să-mi dea cineva o recomandaţie la primărie; dacă găsesc ceva serios, ca să am cel puţin siguri şapte-opt sute pe lună, înţeleg; dar ca să mai mă-ncurc, să-mi pierd independenţa pentru o mizerie, nu; asta n-o mai fac... Ce te uiţi aşa curios?
– Nene zic – te admir din ce în ce mai mult!...
– ...Ca să mai am a face iar cu cine ştie ce maţe-pestriţe ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac şi curat!
„Ce om!“ zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina lămpii electrice, că se opreşte o trăsură, un muscal, în faţa prăvăliei, şi din trăsură coboară o damă elegantă, care intră repede la noi. A! ... este încântătoarea soţie a amicului meu, madam Aglae Verigopolu.
– M-aştepţi de mult, cocoşelule? – Întreabă ea pe soţul ei, care-i săruta cu multă galanterie mănuşa albă.
– De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac mănuşii albe omajul pe care i l-a făcut şi soţul.
– Ştii că ne mutăm mâine?
– Unde? – Întreabă el fără cea mai mică turburare de surpriză.
– Ce-ţi pasă!... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie de servitori, pimniţă, singuri în curte, tout à l'egout, grădiniţă.
– Scumpă?
– Două mii patru sute...
– În patru rate...
– Nu... i-am dat pe şase luni înainte...
Şi zicând aceasta, doar trage din manşon punguţa, din care scoate o hârtiuţă, chitanţa proprietarului.
– Contractul îl facem după ce ne mutăm; am luat-o pe trei ani.
La toate astea, eu fac o figură aşa de imbecilă, încât amicul Verigopoiu mă-ntreabă:
– Ce te uiţi aşa curios?... Zic:
– Nu... dar... vezi... adineaori... Şi acu... noroc!...
– Ei, monşer, dacă n-ai fi ea cu micile ei economii!... Închipuieşte-ţi că astă-vară la Sinaia...
Dar doamna ne-ntrerupe;
– Dv. aveţi pofta de vorbă, mie mi-e foame... Bine, cocoşelule, mie nu-mi dai un aperitiv?
– Băiete! Încă trei.
– Mersi, zic...
– Nu se poate... Vorba neamţului: Alle guten drei Dinge sind vier.
Trebuie să cedez insistenţelor doamnei Verigopolu şi să primesc a prânzi la dânşii. Deşi a fost vorba că merg á la fortune du pot (adică, pe româneşte, să te mulţumeşti cu ce s-o găsi), amica mea cumpără fel de fel de mezeluri şi o sticlă de marsala. Doamna scoate punguţa şi plăteşte socoteala toată. Ne suim toţi trei în birje şi paidiom. qas-padin! E un deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă băcănie: nu-i încă timpul stridiilor; atunci – trei sute grame icre moi.
– Paidiorfi, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na leva!
Am sosit... Coborâm iute, Iancu şi eu, şi dăm doamnei Verigopoiu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară:
– Mersi!
Apoi, cătră muscal:
– La unsprece fix Ivanuşca!
Intrăm... Minunată mâncare şi mai ales veselă petrecere!... Păcat că trec aşa de repede orele de mulţumire!... Când au trecut trei ore?
– Coconiţă – zice servitoarea – a venit Ivanuşca! Doamna trebuie să meargă negreşit la o mătuşica a ei.
Înainte de a pleca, doamna cheamă dincolo pe cocoşelul ei, să-i spună cine ştie ce. Apoi, ne suim cu toţii în birje. Noi, bărbaţii, ne coborâm în Piaţa Teatrului; doamna merge înainte la tanti.
– Luăm câte-o tizană?? Îmi zice Verigopolu,
– Mersi, dragă Iancule; nu pot bea şampanie; îmi face arsuri...
– Atunci, ce?
– O bere...
– Bine... eu iau tizană, tu ia bere. Intrăm la Cooperativa...
...Sunt douăsprezece trecute...
– Ţal! strigă Iancu.
Şi aruncă pe masa de marmoră o hârtie de o sută. Eu mă uit iar ca un imbecil...
– Ei! monşer, dacă n-ar fi micile ei economii!
 |  |  |
|
|
|