|
|
|
„Iubite amice,
Astă-seară, avem pom de Crăciun. Ne-ai promis că vii să prânzeşti cu noi. Te rog, nu uita. Te aştept până la şapte fără un sfert la berărie, ca să mergem împreună. În tot cazul, dacă nu ne-ntâlnim, vino direct la noi; dar vino negreşit; se supără Acriviţa Stasache.
Acriviţa este soţia lui nenea Stasache. La oamenii aceştia se petrece bine; mă duc să-ntâlnesc pe amicul meu la locul arătat. Sunt şapte fără un sfert, şi omul meu lipseşte; dar n-aştept mult, şi iată-l
– Gândeam că nu vii – Îmi zice el.
– Se putea, nene Stasache, să supăr pe cocoana Acriviţa?
– Bine ai făcut, că ş-aşa e destul de supărată.
– De ce?
– Închipuieşte-ţi, monşer, că acum câteva zile nenea Andrei senatorul (ştii cât ţine el la familia noastră!) vine, ca de obicei, la noi şi zice: „Eu, mă înţelegi, s-a închis Senatul şi se duc toţi p-acasă, şi n-am să fiu de Crăciun cu voi, şi m-am gândit să v-aduc la fiştecare câte ceva ca cadou“... Şi scoate, şi scoate, şi scoate şi dă-i la cadouri şi mie, şi la copii, şi Acriviţii... Acriviţii i dă un inel cu un brilănţel de toată frumuseţea.
– Ei!
– Ei! Ieri dimineaţa, eu lipseam de acasă. Vine Mişu, profesorul – ştii, Mişu al nostru, care dă meditaţie la băieţi – vine pentru ca să le dea vacanţă, şi nevastă-mea pleacă să târguiască de-ale casei câte ceva, că ştii, dacă le laşi toate pe ajunul Crăciunului, nu le mai poţi prididi... Mă-ntorc eu acasă... Îmi spune fata că s-a dus cuconiţaprintârg. Zic eu: „Bine!“ Mai trece ce mai trece, se fac douăsprece, iaca vine şi Acriviţa foarte supărată. Zic: „Ce ai?“ Zice:
„închipuieşte-ţi ce mi s-a întâmplat! am pierdut piatra de la inelul lui nenea Andrei.“
„Când?“
„Acuma.“
„Unde?“
„Pân târg... Tocmai la băcănie am văzut că-mi lipseşte.“
„Trebuie să căutăm pe unde ai mai fost.“
„Am căutat peste tot: nu e şi nu e.“
„Trebuie să dăm un anunţ la gazete!...“
Şi isprăvind povestirea conversaţiei sale cu consoarta, nenea Stasache îmi pune sub ochi o gazetă. Citesc:
„O BUNă RECOMPENSă... S-a pierdut ieri vineri, 23 decembrie, înainte de amiază, între stradele Popa Tatu, ştirbei-vodă şi Calea Victoriei, o pietricică de briliant în valoare de 300 – 400 de lei. Cel ce o va găsi să o aducă la d. Stasache Panaiotopolu, strada... numărul... unde va primi o recompensă de 20 de lei.“
După ce citesc:
– Te pomeneşti că se găseşte!? zice omul meu.
– Tot ce se poate – zic eu – nene Stasache. Mergem?
– Da... haide!
Ne suim într-o sanie şi pornim.
– Nu că-mi pare rău de piatră, pentru că-n definitiv nu-i vreo valoare grozavă; dar ştii, nu face: un cadoti de la nenea Andrei... Ştii cât ţine el la noi...
– Fireşte...
– Sunt curios, să vedem: se găseşte? Dar în sfârşit, zi că nu se găseşte... Atâta pagubă!... Dar de unde ştii? Poate că se găseşte!
Eu nu zic nimic. Dar ei, văzând că tac:
– Ce zici?... Se găseşte?
– Ştiu eu? – zic.
– Ei! vezi?... eu nu sunt om curios; dar am mare nerăbdare, să vedem: se găseşte?
Eu iar tac; el văzând că nu zic nimica:
– Adică dumneata zici că... nu se găseşte.
– Ba nu! zic; din contra.
– Din contra? Care va să zică, şi dumneata eşti de idee că se găseşte?
În sfârşit, ajungem acasă la nenea Stasache. Madam Panaiotopolu, mai nostimă decât totdeauna, mă primeşte cu amabilitatea-i cunoscută:
– Dacă nu veneai, mă supăram foc pe d-ta.
– Se putea să nu viu, madam Panaiotopolu? Pentru mine, invitaţia unei dame aşa de graţioase ca d-ta este o poruncă straşnică, la care peste putinţă să mă gândesc măcar a nu mă supune.
– Mersi! ?zice doamna. Dar eu adaog:
– Ce am aflat, madam Panaiotopolu?
– Ce?
– Pietricica de la...
– De la inelul care mi l-a făcut cadou nenea Andrei... Cine ţi-a spus?
– Nenea Stasache.
– Închipuieşte-ţi!
– Dar, zic eu, a publicat nenea Stasache în jurnale... poate că se găseşte.
– Ei, aş!
– De unde ştii d-ta că nu întreabă bărbatul.
– Cum o să se mai găsească?
– Se poate, coniţă, – zic eu.
– Fac prinsoare – zice râzând doamna – pe ce poftiţi, că nu se mai găseşte.
– Ba eu fac prinsoare că se găseşte! zise Stasache.
– Pe ce?
– Pe ce pofteşti
– Pe alt inel la fel...
– Pe alt inel la fel!
Pe când discutăm astfel, se aude zbârnâind soneria. Slujnica iese în vestibul, deschide şi se-ntoarce:
– D. Mişu.
– Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe frunte. Vezi, cu istoria inelului, ce-am uitat?
– Ce?
– Lui Mişu nu i-am luat nici un cadou... O să se supere băiatul.
– Ei, aş!? zice iar râzând madam Panaiotopolu.
D. Mişu intră; e foarte elegant... o fundă de cravată şic, şi-n fundă, înfipt un ac cu o pietricică foarte strălucitoare.
– Mişule dragă, să mă ierţi; pe tine te-am uitat?zice d. Panaiotopolu.
– Cum, nene Stasache!
– Nu ţi-am cumpărat nici un cadou.
– Lasă, nene Stasache – zice Mişu – îmi cumperi de Anul Nou.
Dar Stasache se uită lung la Mişu, apoi, cu un aer foarte ciudat:
– Ce!... ce ai la gât?... Briliant?
– Da.
– Unde ai găsit-o?
– Ce să găsesc?
– Piatra.
– Care piatră?
– Briliantul, frate.
– Îl am cadou, nene Stasache.
– Da de cadou!
– Parol!
– De la cine?
– Ce-ţi pasă?
– Ai citit anunţul meu?
– Da.
–... Pe onoarea mea, Mişule, să nu te ştiu ce băiat de treabă eşti şi cât ţii la noi...
– Nene – întrerupe madam Panaiotopolu – ai scris lui nenea Andrei?... I-ai promis că-i scrii.
– Îi scriu mâine... Pe onoarea mea, Mişule...
– Poftiţi la masă!...
Iau braţul doamnei şi ne-ndreptăm spre sofragerie, îndărătul nostru vin alţi musafiri, şi-n urmă Mişu cu nenea Stasache, pe care-l aud bine.
– Ei! eu zic că să găseşte...
 |  |  |
|
|
|