Globusz^® Publishing 

Tânarul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul clasic înfiinţat de curând în urbea sa natală. Gimnaziul are până acuma numai clasa întâia şi e întreţinut de comună; se speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecând totul pe seama statului. Deşi încărcat de predarea a cinci cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor găseşte destul timp să frecventeze societatea înaltă din localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, Edgar este un tânăr care are multe succese în saloanele din Târgul Mare. Vorbeşte franţuzeşte de când era mic şi se pricepe foarte bina la mode şi confecţiuni, aşa că nu o dată este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar high-ltfe nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o societate foarte restrânsă şi foarte aleasă ca societatea din Târgul Mare, un cronicar de salon trebuie să-şi drămuiască atenţia cu cea mai mare stricteţă. Grea profesie, ce-i drept; însă tânărul Bostandaki, om de spirit şi cu educaţiune distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar high-life. Cronicele lui, în formă de corespondenţă, le publică într-un ziar cotidian din cel mai apropiat oraş mare de provincie.

Dar, va zice cineva:

– Bine! Însă cronicarul este şi el om, mai ales dacă e tânăr; trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferineţele, antipatiile şi aversiunile sale. El stă într-un colţ al salonului cu carnetul său în mână şi priveşte la vârtejul valsului; în acest vârtej, ochii lui trebuie să deosibească între toate pe câteva, mai graţioase, şi, între aceste câteva mai graţioase, pe una, ne-ntrecută, adorabilă.

– Ei, da – răspunz eu – înţeleg ce spuneţi. Însuşi cronicarul de salon trebuie să-şi calce pe inimă, să fie discret şi imparţial. Şi asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel.

– Care Turturel?

– Edgar Bostandaki... Turturel este numele pe care i l-au dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia şi duduile, surorile mai mari... Turturel – aşa-i că sună bine? – este pseudonimul destul de transparent cu care Edgar îşi semnează cronicele.

Ei! Şi totuşi, cât de corect şi de discret, cât de galant şi de imparţial, însuşi Turturel a greşit o dată un carnet mondain sau Cronică mondenă.

Din iniţiativa unui comitet compus de damele din înalta societate a Târgului Mare, reşedinţa subprefecturii Plăşii de Mijloc, s-a dat în saloanele otelului Regal de acolo „Un mare bal filantropic, al cărui venit se va împărţi giumatate în folosul umanităţii suferinde şi giumătate pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului clasic local, până la trecerea lui în bugetul statului“. Maiorul a oferit muzica militară, pe care a adus-o cu trenul de la reşedinţa prefecturii.

A fost un bal cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul scop al petrecerii, s-au întrecut în toate.

Uniforma şi fracul au fost minunat reprezentate, deşi frac nu purtau decât subprefectul, primarul şi Turturel; restul sexului urât purtau unii redingotă, alţii jachetuţă scurtă. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor, sub preşedinţia tinerei doamne Athenais Gregoraschko, soţia subprefectului. S-a petrecut până la şapte dimineaţa, când aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănţuitori că trebuie, cu regret, să se despartă.

A doua zi, d. Turturel punea la poştă pentru gazetă un carnet mondain, cu notiţa: „Rog a se trimite, după obicei 50 de exemplare pi adresa me“. Seara, cronicarul, citea în faţa comitetului damelor – al cărui secretar era – darea de seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter oficial. Ne mărginim a-i da concluziunii „Venit brut, 575 lei: cheltuieli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei şi 50 bani pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului; 207 lei, 50 bani. pentru umanitatea suferindă“.

După ce au mulţumit comitetului de dame d. Edgar Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. primar în aumele umanităţii suferinde, şedinţa oficială s-a ridicat. Apoi s-a-nvârtit un maus. Peste două zile, iată că nalt-aşteptatele exemplare din Vooeea Zimbrului sosesc. Ele conţin cronica atât de dorită „Cum se pitrece la noi“...

Extragem la întâmplare câteva rânduri:

„...Sâmbătă sară s-a ţinut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub presidenţia graţioasei doamne Athenais Gregoraschko, născută Perjoiu...

...O enormă afluenţă de tot ce Târgul Mare are mai distins, fiecare ţinând să mulţumească încântătoarei prezidente iniţiatoare, preaamabila doamnă Athenais Gregoraschko.

...În acordurile muzicii militare, care intonează cu destul brio un vals vaporos, perechi pornesc ca duse pe nişte valuri, în care se pierde conştiinţa, iar timpul pare că s-a oprit pe loc ca să admire cum trec în vârtej fierbinte, uimitor nebunesc, atâtea ş-atâtea flori, parcă smulse de vântul aprig al pasiunii... Doamna Athenais Gregorasehko regina adorabilă a valsului adorat.

...Dar, la un semnal, uşile din fund se deschid... Supeul! Un moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinereţe, un moment de odihnă şi de reconfortare!... Doamna Athenais Gregoraschko face onorurile, luând loc în capul mesei, cu graţia nespusă care o caracterizează.

...Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tâlhari, care nu sperie deloc pe bravii convivi... Şampania curge-n valuri. Doamna Athenais Gregoraschko dă semnalul şi aci; ridicând în sus cupa plină de delicii ca divina Hebe, atinge de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică cu care fluturelui atinge caliciul unei miosotis...

...Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenais Gregoraschko, infatigabilă silfidă...“

Aci o îngrozitoare greşeală de tipar... A doua zi, duminică dimineaţa, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar high-lije citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: „Cum se pitrece la noi“. Tinerii îl ascultau cu multă admiraţie şi poate cu mai multă invidie desigur fericit un tânăr care dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de publicitate, ca să se facă, fireşte, atât de plăcut damelor! Pe când se comenta articolul şi autorul căuta să explice amicilor săi ce înseamnă „divina Hebe“ şi „calici“, iată că deodată intră d. subprefect Raoul Gregoraschko, soţul „infatigabilei silfide“. D. subprefect salută în dreapta şi în stingă cu gravitate, apoi, drept în faţa lui Edgar Bostandaki şi cu un ton neobişnuit de aspru:

– Domnule Turturel! uite-te la mine... Te opresc, măgariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi conta doamnei Grăgoraschko, soţia ma!

Apoi face un ocol prin cafenea bufnind:

– A-t-on jamais vu pareille insolence!

Edgar nu pricepe deloc, însă Raoul se întoarce îar şi, gesticulând cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată:

– Altădată, dacă-ţi mai permiţi di aieste, îţi rup urechile.

– Dar...

– Urechile! m-ai înţăles? Espece d'imbecile! Şi iese turbat, făcând să şuiere aerul sub jocul cravaşei. Toată lumea rămâne uimită. Din ce pricină?...

Hebe?... Calici?...

– Nu înţeleg deloc – zice Turturel, dând din umeri cu totul nedomirit.

Pe când fiecare caută cu de-amănuntul să găsească în cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. maior Edmond Buzdrogovici, graţie amabilităţii căruia opera filantropică avusese concursul graţios al muzicei militare. Fără să salute şi vădit foarte supărat, Edmond se apropie de Edgar, cu aşa pas şi aer straşnic, încât Edgar se ridică drept în picioare în faţa lui Edmond.

– Domnule! – zice Edmond, fierbând ca un samovar? dumneata eşti cela care scrii porcăriile aieste?... Răspunde!

şi-i vâră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, răspunde hotărât!

– Da!

– N-o fost şi madam Buzdrogovici, soţia me, la bal?

– Ba da!

– Atunce, di madam' Buzdrogovici soţia me, pentru ce n-ai pominit nimica?... aici chiar numele!... Să fi fost fără compliment – nu pretinde! dar nici măcar numele!?

– Domnule maior...

– Mişălule! strigă Edmond.

Şi, scurt mişcarea! până să-i zică unul dintre amici i „Ara! da stai, bri omule!“ îi trage două palme vajnice şi iese.

– Nu mai înţăleg nimica, pi onoarea me! – zice Edgar şi iese şi el.