|
|
|
Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă într-o berărie – despre ce?... Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa de târziu?... Despre politică, fără-ndoială.
În toiul discuţiunii, vorbind despre noul impozit asupra ţuicii, printr-o asociaţiune de idei inexplicabilă altfel decât numai prin telepatie, unul dintre ei, ca şi cum s-ar întoarce cu gândul de foarte de departe, zice tam-nisam:
– Frate, ce s-o fi făcut Costică?... Costică Panaite... Ştii...
– Costică Panaite?... ?zice altul? curios lucru! Cum ţi-a venit?... Tocma la el mă gândeam şi eu, la Costică Panaite.
– Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui ori la cine, nu te poate crede. La cine credeţi că m-am gândit eu acuma, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, ce s-o fi făcut Costică?“
– La Costică, domnule... la Costică Panaite!... Comèdie!... Aşa e... Ce s-o fi făcut bietul Costică?
– E în provincie... la o moşie, mi se pare... S-a apucat de comerţ... Nu l-am văzut, poate, de opt ani... Dar e curios lucru, domnule, cum să ne aducem aminte de el, aşa... şi toţi trei prietinii tac şi stau miraţi pe gânduri. Cât timp nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe cărările pe care ei le-au bătut odinioară în tinereţe, întovărăşiţi de Costică Panaite; şi cu cât mai mult umblă acele gânduri, cu atât le reînviază în faţă, din ce în ce mai palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei caracteristice. Când figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în imaginaţia lor, toţi trei îi zâmbesc cu dragoste, şi unul după altul:
– Ei, aş!
– Parol?
– Ce, eşti copil?
Dar, ca prin minune, de la uşa berăriei de-afară, se aude ca un ecou un glas străin:
– Ce, eşti copil!?
Toţi trei rămân încremeniţi la auzul acestui ecou ce pare că vine dintr-o altă lume care a fost şi nu mai este.
Până să se domirească prietenii, iată că apare în uşa berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pârlit de soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie:
– Conaşule, de la gară...
– Ei, aş! – zice roşcovanul.
– E doi franci...
– Parol?
– Taxa, conaşule!
– Ce, eşti copil?!
– Costică ... Costică este!...
– E Costică strigă prietenii, şi se ridică toţi trei, şi se reped să-l ia-n braţe, şi-l sărută care mai de care cu mai multă căldură.
Dar Costică se-ntoarce cătră birjar:
– Şi ce pofteşti acuma?
– Încă un franc.
– Ce, eşti copil?
Şi zicând aceasta, dă un franc birjarului, şi se-ntoarce cătră prietenii, care iar îl sărută. Se aşază toţi la masă în culmea veseliei.
– Mă Costică?... Ştii tu la cine ne-am gândit noi toţi trei adineaori?... De cine am vorbit noi acuma până să intri tu?
– De cine?
– De tine.
– Ei aş!
– Zău, de tine.
– Parol?
– Parol!
– C-eşt' copil?
Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică goneşte orice gând de plecare acasă, şi că imediat se comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă asupra activităţii lui Costică în toat timpul îndelungat de opt ani, de când lipseşte din Capitală.
Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul amic, după ce a renunţat acum opt ani a mai susţine licenţa în drept, s-a hotărât a îmbrăţişa cariera de cultivator de pământ, şi s-a dus să exploateze o moşie la munte în tovărăşie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai venit în Bucureşti decât de două-trei ori, când, deşi a stat aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să-ntâlnească pe vechii lui prietini, fiindcă „s-a-ncurcat cu alţii!“ şi că acuma e foarte mulţumit că i-a putut în sfârşit revedea.
După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoşi şi maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. Costică s-a mai întâlnit astă-seară şi cu alţi prieteni.
Continuând ancheta, se descopere că simpaticul amic a sosit astă-seară cu un tren întârziat; că de la gară, s-a suit în tramvai; a mers până în colţ la Matache Măcelaru; acolo, simţind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o băcănie în colţ; acolo a-ntâlnit nişte vechi prieteni, care beau must, şi a băut şi el...
– Vrea să mă-ncurce dumnealor. Zice: „încă un rând!“ zic. „C-eşti copil!?“
S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol şi a venit aci.
Ceea ce e curios e că şi dânsul avea o presimţire; venind în birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră prin gând atâtea şi-atâtea amintiri de pe timpul când petreceau toţi patru, studenţi săraci, împreună.
– Ei, frumoase vremuri! – exclamă unul.
– Ei, aş! – răspunde amicul Costică.
– Nu mai apucăm noi aşa vremuri!? zice altul
– Parol? – Întreabă Costică.
– S-au dus! ?suspină al treilea? Am trei copii, Costică.
– C-eşti copil?
Şi iarăşi un rând de halbe, şi iară urmează înainte ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la Bucureşti cu o afacere foarte importantă; că a plecat de-acasă acum câteva zile, cu intenţia să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile şi jumătate, se explică uşor. De la moşia lui, din vârful munţilor, este o distanţa de cincizeci şi mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploieşti. S-a abătut la Vălenii de Munte şi s-a-ncurcat o noapte; apoi a ajuns la Ploieşti; s-a abătut pe la Valea Călugărească, la un prieten, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi şi-o noapte; prietenul a vrut să-l mai ţie, ca să vină amândoi în Bucureşti; dar Costică i-a zis:
„C-eşti copil!?“? Şi a plecat.
Îmi par' rău că v-ncurcaţi la bere? zice Costică? bine, nene, acu e timp de bere? Ai la o... mustărie, frate...
– Fugi, nene, că mustul strică stomacul!? zice unul.
– Ei, aş! răspunde Costică.
– Nu m-am bolnăvit alaltăieri din două pahare! – zice altul.
– Parol?
– Cea mai infamă băutură!? zice al treilea.
– C-eşt' copil?
După o pauză, Costică întrerupe tăcerea:
– Frate, n-au ăştia un mezelic, ceva, niţică pastramă...
– Ţi-ai găsit! la berărie, pastramă...
– Da ce?
– Crenvirş!
– Ei, aş!
– Or salam...
– Parol?
– Ori şvaiţer...
– C-eşt' copil!?
Şi ancheta îşi reia cursul.
Moşia unde Costică face „agricultură de fân şi de prune“, este aşezată într-unul din cele mai sălbatice şi mal sublime puncte ale Carpaţilor; acolo, în creierii munţilor, trăieşte el de atâta timp foarte mulţumit, departe de zgomotul Capitalei...
– Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna, nu ţi-e urât?
– Ei, aş!
– N-aş putea iarna să stau nici o săptămână...
– Parol?
– În sălbăticia aia...
– C-eşti' copil!? Încă un rând de halbe...
– Ei, aş!
– Ale din urmă.
– Parol?
– Şi pe urmă, un şvarţ!
– C-eşt' copil!?
Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se va vedea îndată. Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă“ a venit în Capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de cultivatori de prune ce trebuie s-o dea mâine unui deputat, s-o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe grad.
– Bine, Costică, acuma vii?... Ai venit cam târziu!
– Ei, aş!
– S-a votat legea!
– Parol?
– Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută!
... 'ş' copil?
 |  |  |
|
|
|