|
|
|
Era la şcoala no. 1 băieţi „Decebal“ din urbea G... Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară şi până-n a treia, doi şcolari eminenţi şi-au disputat cununa de merişor, smulgând admiraţia profesorilor, revizorilor, inspectorilor şi tuturor autorităţilor.
Aceşti doi şcolari sunt Artur Ionescu şi Ioniţă Păunescu.
Cel dintâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent şi mai cu greutate din tot judeţul şi stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel judeţ.
Cel d-al doilea este copilul natural al Păunii văduvei, menajeră care trăieşte cu lucrul pe la case boiereşti.
În clasa întâi au obţinut Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 3/4 trei sferturi;
Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia 1/4 un sfert;
Premiul întâi cu cunună: Ioniţă.
În clasa a doua: Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 1/2 jumătate;
Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia 1/4 un sfert.
Premiul întâi cu cunună: iar Ioniţă.
În clasa a treia: Artur Ionescu, media 9 şi fracţia 1/2 jumătate; Ioniţă Păunescu, media 9 şi fracţia ľ şi trei sferturi.
În sfârşit, acuma termină aceşti doi eminenţi şcolari clasa a patra.
D. Mandache Ionescu a zis scurt lui Artur:
– Dacă iei premiul întâi cu cunună, te duc la expoziţie; dacă nu, mergem la ţară.
Şi când d, Mandache zice ceva scurt, apoi e lucru zis.
Toată urbea aşteaptă cu încordată nerăbdare să vină rezultatul examenului anual şi împărţirea premiilor.
Cetăţenii de marcă încep să facă prinsori; reacţionarii pariază pentru Ioniţă, progresiştii pentru Artur.
La cafeneaua centrală, sunt în prinsoare peste treizeci de dulceţi şi cam tot atâtea cafele, plăcinte, brânzoaice şi mişmaşuri.
Numai d-ta, iubite cetitor, numai d-ta, care încă n-ai fost mamă, nu vei înţelege emoţia şi neastâmpărul din ce în ce mai crescânde ale mamei lui Artur, graţioasa madam' Aglae Ionescu.
Madam' Ionescu stă, umblă, mănâncă, doarme, face orişice, fără să poată părăsi un moment gândul că şi-n anul acesta fracţiunea lui Artur are să fie covârşită de a lui Ioniţă; căci, se înţelege, nu poate fi vorba decât de o mică diferenţă de fracţie a fracţiei, amândoi concurenţii fiind eminenţi.
Chinuită de gândul ei, mama lui Artur, întâlnind în stradă pe d. Tiberiu Bumbeş, institutorul, care o salută până la pământ, se hotărăşte să-şi calce pe inimă, opreşte caleaşca şi strigă:
– Pardon, domnule Bumbeş, un cuvânt...
– Cu tot respectul!? zice foarte unsuros tânărul Tiberiu şi se apropie cu capul gol de scara trăsurii.
– Aş dori să vă vorbesc ceva... Puteţi, dacă nu vă aduce prea mult deranj, să poftiţi chiar astăzi pe la mine...
– Doamna mea...? zice d. Tiberiu încântat.
– ...Pe la orele unu şi jumătate după amiază...
– Cu plăcere, doamna mea... cu mare plăcere...
– Atunci la unu şi jumătate negreşit... Să vă aştept? Veniţi?
– Nesmintit, doamna mea!...
O salutare graţioasă!... Trăsura porneşte... D. Tiberiu se acopere şi merge la bărbier, să-şi potrivească ciocul, mustăţile şi părul, pe care-l piaptănă drept în sus.
– De ce adică, se-ntreabă cetitorul, madam' Ionescu trebuie să-şi calce pe inimă, când opreşte trăsura spre a vorbi d-lui Bumbeş?
– O! răspunz eu; este un lucru intim, pe care am uitat să-l spun mai dinainte. Iată:
D. Tiberiu este tânăr, şi este un secret public în tot oraşul că acest tânăr adoră-n tăcere pe graţioasa Aglaia, care au poate să-l sufere pe tânărul Tiberiu, fiindcă acesta se uită foarte cruciş. De câte ori, în treacăt, îl vede aruncându-i ochiade galeşe pe sub ochelarii lui albaştri – fiindcă el poartă ochelari albaştri – o apucă un fel de leşin la inimă cu dureri de cap. Începe să caşte. Şi cască, şi cască şi trebuie să meargă numaidecât acasă, să puie să-i descânte de deochi.
La un bal de binefacere, iarna trecută, d. Bumbeş sta într-un colţ al salonului şi privea pe graţioasa Ionescu danţând. A privit-o mult. Ea a început să caşte – a căscat mult – până când, în mijlocul unei figuri de cadril, a dat un ţipăt năbuşit, i-a venit rău, a vrut să cază, şi au trebuit s-o scoată pe braţe afară la aer şi să-i descânte.
Dacă-n treacăt şi de departe, ochii saşii ai d-lui Tiberiu exercită aşa influenţă asupra nervilor acestei dame, fireşte că pasul ce s-a hotărât ca să-l facă, trebuie să-l fi făcut călcându-şi pe inimă. Trebuie să aibă mult curaj această persoană ca să se supună de bună voie maleficiului, aşa de aproape, piept în piept.
E unu şi douăzeci şi cinci de minute...
Iată că sună cineva... Doamna Ionescu simte că-ncepe să-i zvâcnească în partea stângă a corsetului.
E omul cu ochelarii albaştri. Jupâneasa-l introduce în salon.
Tânărul institutor poartă o redingotă neagră foarte lungă-n poale. În schimb, pantalonii tot negri sunt destul de scurţi; jiletca albă deschisă; o fundă mare rose-pàle la gât, ale cărei capete fâlfâie la fiecare mişcare pe manişca egreţie ca porţelanul; în picioare pantofi galbeni şi ciorapi creme în mâni mănuşi gris-perle; o pălăriuţă canotieră de paie de deosebite feţe, cu panglica ecosează asortată şi umbrela cenuşie de soare, fiindcă-i vânt afară, pălăria este garantată cu şiretul petrecut printr-un nasture al redingotei.
În salon nu este nimeni. D. Sombeş îşi scoate pălăria pe care o ţine în mână, pune umbrela lângă un scaun, apoi trece drept la oglinda din faţă, îşi potriveşte cravata şi manişca egreţie, care tot iese afară din jiletcă, îşi scoase bine manşetele şi aşteaptâ-n picioare.
O uşă se deschide... E stăpâna casei, mai strălucitoare ca totdeauna, sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu extract de vervenă. Femeia se opreşte palidă-n uşă, ca sub puterea unei fascinaţiuni.
D. Bumbeş încă se recomandă. După salutările obligatorii în aşa circumstanţă, doamna face, cu o sforţare eroică, doi paşi, şi pofteşte pe tânărul să ia loc, apoi şade şi ea, ştergându-se cu batista udată. Tânărul ia cu precauţiune de la spate poalele redingotei, le aduce bine în faţă şi se aşază.
– De mult nu am avut plăcerea de a vă vedea, domnule Bumbeş...
– Ei! doamna nu m-a văzut; dar eu am văzut pe doamna de multe ori, când umblă, mă rog, în promenadă şi prin bolţi...
– Eu, drept să spun, nu v-am văzut de la balul de astă-iarnă...
– Ie! ?răspunde tânărul, privind galeş sub ochelari şi zâmbind foarte ciudat. Ie! când tonţolea doamna aşa delicat şi eşpanzibil... Şi i-au venit un acţes... cu doi ofiţeri, mă rog...
– Ştiţi pentru ce v-am chemat, domnule Bumbeş?
– Ba!
– ...Să vă rog de un lucru.
– De un lucru? – să-l ştiu numai cum că... carele-i acela, mă rog frumos la doamna.
Şi zicând aceasta, se uită grozav de adânc pe sub ochelari.
Doamna tace un moment, apoi cască şi se şterge pe frunte.
– No! Numai doamna să spună, mă rog, apoi eu sunt gata la comando, mă rog. No! Ce porunceşte doamna, mă rog?
Şi iar se uită...
Doamna cască grozav, apoi, mirosind batista şi aplecând ochii în jos:
– Aş dori ca Artur al meu să ia şi el o dată premiul întâi; destul l-a tot luat feciorul Păunii. Până când atâta persecuţie pentru copilul meu?
– No! Că-z asta, mă rog frumos la doamna, nu-i perzecuţiune; asta, mai apoi se considerează după coefiţienturi, mă rog.
Doamna ridică ochii şi, întâlnind privirile de sub ochelarii albaştri, înghite în sec şi iar şi-i apleacă.
– Eu tocmai de asta am ţinut să vă vorbesc, ca să vă rog... ca să vă rog să fiţi mai indulgenţi cu Artur... Ce d-zeu, pentru un punct la sută!
– Ei! Ei! Un punct... Apăi aia trebuie ca să fie conziderat, mă rog frumos la doamna.
– Ei... dacă ai vrea d-ta!
Se aud trosnind fălcile doamnei.
– No! Că-z aia altcum nu depindă de la voinţa mea, mă rog; aia s-a hotărât în consiliul institutorilor.
– Cum, s-a hotărât deja?
– Ie! S-a hotărât, mă rog, de aseară, după calculaţiunea coefiţientelor.
– Şi... cât a avut feciorul Păunii?
– Apoi, mă rog frumos, putem să spunem la doamna preţize. D. Bumbeş scoate o hârtie din buzunar şi citeşte:
– Păunescu Ioaniţiu, media 9 şi fracţiunea 99 şi jumătate, mă rog.
– Şi... Artur?
– Apoi, mă rog frumos, putem să spunem şi aia la d-na preţize... Ionescu Artur, media 9 şi fracţiunea 99 şi un sfert, mă rog.
Doamna se scoală, şi hotărâtă:
– Şi pentru atâta diferenţă, nici în anul ăsta Artur să nu ia premiul întâi?... Atunci pentru ce ai venit aici?
D. Tiberiu, foarte afectat, ridicându-se şi potrivindu-şi poalele:
– Apoi pentru că m-au chemat doamna, mă rog. Că-z eu dacă nu mi-ar fi făcut onoare doamna să mă cheme, eu apoi n-aş fi cutezat altcum să mă prezentez la doamna, mă rog frumos... Zic zău lui Dumnezeu!
Doamna sună. Jupâneasa intră.
– Să-l daţi afară pe domnul.
– Să am iertare, mă rog...
– Afară!
Doamna iese pe unde a venit, foarte nervoasă.
– No! Că-z nu trubuie să fie grobiană doamna! Mă duc, mă rog... Cu tot respectul şi conziderăţiunea... am onoare...
Jupâneasa îl împinge. D. Tiberiu pleacă înjurând.
De prisos a mai spune că, seara, la d. prefect ai judeţului, unde era de faţă şi d. Mandache Ionescu, s-a petrecut o scenă foarte penibilă, când d. prefect, în timp ce d. Mandache citea o gazetă, i-a zis d-lui Bumbeş cu toată asprimea:
– Şi, în sfârşit, alege! Vrei să rămâi aci la noi, ori vrei să pleci mâne? Ai înţeles?
La acestea, d. Bumbeş a avut curajul să răspunză:
– Ie... Că-z asta nu-i greu lucru de ales!... Să am iertare, nu trubuie să se supere d. prefect şi să fie grob, mă rog frumos... Facem apoi la fracţiune o micuţă rectificaţiune... şi, scoţând catalogul:
– Păunescu Ioaniţiu, media 9 şi fracţiunea 99 şi jumate, apoi, Artur Ionescu mă rog frumos, media 9 şi fracţiunea 99 şi trei firtale... No! Vezi numa'!
 |  |  |
|
|
|