|
|
|
Au fost odată-ntr-o şcoală de provincie doi buni camarazi – Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. Amândoi erau potriviţi la statură şi la purtare. Niţă însă se deosibea, şi nu numai de Ghiţă, dar chiar de toţi copiii ceilalţi, prin talentul lui la scris, de care se minuna cu drept cuvânt toată lumea, în anul al patrulea de şcoală primară, Niţă ajunsese să scrie aşa de frumos, încât, adesea, puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie tipărit, iar modelul de caligrafie, scris de mână; pe cât timp, Ghiţă scria nu se poată mai urât; pe lângă că-i era mâna dreaptă şubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic, n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. Aşa, isprăvind clasele primare, s-au despărţit cei doi buni camarazi, ca să meargă fiecare după norocul lui. Ghiţă s-a dus la ţară pe lângă tată-său, care era negustor cu dare de mână; iar Niţă, copil sărman, a apucat spre Capitală, ascultând de sfatul dascălului său:
– Fătul meu, tu părinţi n-ai, carte multă nu ţi-e dat să-nveţi, că nu prea eşti deştept, slugă nu te poţi face, că eşti cam leneş... Ţi-a dat şi ţie Dumnezeu un dar; ai icoană la scris; ţie cu condeiul ţi-e dat să te hrăneşti. Du-te la Bucureşti, acolo ai să intri copist în vreo canţilerie şi-ncet-încet, cum te ştiu că n-ai purtări prea rele, cu timpul ai să-naintezi.
Niţă a ajuns în Capitală şi s-a pus să-şi caute de lucru. A făcut cunoştinţă ba cu unul, ba cu altul, recomandându-şi talentul şi căpătând din toate părţile complimente şi dovezi de admiraţiune. Dar afară de acestea, n-a reuşit deocamdată să capete nimic mai mult. Niţă nu şi-a pierdut speranţa şi bine a făcut; căci iată că-ntr-o seară o cunoştinţă i-a spus:
– Mâne dimineaţă, la orele unsprezece, să te afli la Ministerul de Interne: se ţine concurs pentru trei posturi de copişti; desigur al să capeţi unul. Se-nţelege că Niţă n-a lipsit, a se înfiinţa la timp. Concurenţii, în număr de vreo treizeci, au fost introduşi într-o sală mare; aci, în faţa comisiunii, compusă din directorul ministerului ca prezident, subdirectorul ca viceprezident şi trei şefi de birou ca membri, li s-a dictat de către unul dintre aceştia cu glas tare timp de cinci-şase minute. Apoi d. preşedinte a zis:
– Destul! Acum fiecare să-şi iscălească proba.
Deşi dictarea mersese cam prea iute, Niţă s-a uitat lung pe foaia lui, înainte de a o iscăli, a zâmbit mulţumit de sine, apoi a iscălit şi a înmânat-o cu mult respect unui domn membru, care a strâns toate probele. Peste două zile, s-a dat rezultatul concursului... Numele Niţă Ghiţescu nu figura între cele trei numiri.
– Şi ce frumos scrisesem, domnule! – a zis Niţă, mâhnit, cunoştinţei sale.
– Un tânăr nu trebuie să despere de la întâia încercare, i-a răspuns cunoştinţa: mai sunt încă şapte ministere; or să se mai ivească locuri. în adevăr, peste câteva luni, se ivesc două locuri la alt minister. Niţă nu lipseşte a se înfiinţa. Şi iar mulţime de concurenţi, iar comisiune, iar dictare, iar formalităţile obicinuite, şi a doua zi iar nu se află între cele două numiri numele Niţă Ghiţescu.
– Şi ce frumos scrisesem, domnule! – zise Niţă cunoştinţii lui.
– Răbdare, tânărule, n-a intrat timpu-n sac, o să-ţi vină şi rândul dumitale; mai sunt şase ministere; or să se mai ivească locuri.
A trecut câtva timp, şi iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister. Acelaşi rezultat pentru d. Niţă Ghiţescu. Fireşte însă că, oricât i-ar fi crescut mâhnirea, Niţă n-avea de ce să despere: mai erau încă cinci ministere; trebuia să se mai ivească locuri. Şi s-au ivit, pe rând, locuri încă la patru ministere, şi s-au ţinut concursuri, şi d. Niţă Ghiţescu a luat parte la fiecare concurs, şi, după fiecare rezultat de concurs, concurentul nostru a zis, din ce în ce mai mâhnit:
– Şi ce frumos scrisesem, domnule! Şi cunoştinţa lui i-a răspuns:
– Nu despera, tânărule! a mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte şi documente; trebuie să se ivească acolo vreun loc.
Parcă a prorocit cunoştinţa lui Niţă: n-a trecut o săptămână, şi iată că s-a publicat concurs pentru un post de perfect caligraf la acel ultim minister. S-a pus d. Niţă pe brânci, în aşteptarea concursului, să-şi facă mâna, exercitându-se în fiecare zi, pe hârtie velină, la fel de fel de scriituri – engleze, italice, gotice, bastarde, ronde, majuscule, minuscule ş.c.i., în fel de fel de mărimi, de la doi centimetri până la un milimetru, şi cu şi fără transparent. Era acuma gata... Dar, în ajunul concursului, se-ntâmplă, cum se-ntâmplă în orice poveste, să se-ntâlnească – cu cine? Cu o veche cunoştinţă, cu bunul său camarad de odinioară, cu Ghiţă Niţescu, băiatul cu degetele degerate.
– Ghiţă!
– Niţă!
Şi din vorbă-n vorbă, află Niţă că tata lui Ghiţă, după ce a scăpătat, a murit, iară Ghiţă a venit la Bucureşti cu o scrisoare de recomandaţie către ministrul la ministerul căruia se ţine mâne concursul, că ministrul l-a primit foarte bine şi i-a spus că a doua zi, la ora fixă, să se prezinte la minister, să ia parte negreşit la concurs.
– Tu? la concursul de mâne? a zis pufnind de râs Niţă.
– Da, eu...
– La concursul de mâne?
– Ei da, la concursul de mâne.
– Da tu ştii pentru ce loc e concurs, Ghiţă?
– Nu!
– Pentru un loc de perfect caligraf, amice Ghiţică!
– Apoi, dacă mi-a ordonat ministrul să merg... se poate?
– Apoi, mă prezent şi eu, Ghiţă.
– Bine prezentă-te şi tu.
– Cu mine! La caligrafie, Ghiţică?
– Cu tine la caligrafie... Eu ştiu ce mi-a ordonat ministrul.
– Bine!.
Cu aşa ton a pronunţat Niţă-acest-bine, încât Ghiţă, după câteva momente de gândire tăcută i-a zis:
– Niţă... Eu am venit în Bucureşti cu ceva părăluţe... tu zici că eşti tinichea de tot... Eu... dacă vrei tu...
– Ce să vreau?
– Eu ţi-aş da ţie trei-patru poli... să...
– Să ce?
– Să mă laşi, să nu vii la concurs...
– Eu?!
– Eu tot am recomandaţie...
– Să pofteşti la concurs cu recomandaţia dumitale! Dar iată că în acest moment se apropie cineva de cei doi prieteni – este cunoştinţa lui Niţă.
– Domnule Ghiţescu, aş vrea să-ţi spun ceva... Niţă lasă pe Ghiţă la o parte.
– Domnule Ghiţescu, bucură-te; ai scăpat de concursul prin ministere; ţi-am găsit un loc la o litografie, un loc plătit mult mai bine ca unul de copist, şi în care poţi să-ţi faci un mai frumos viitor. Primeşti?
– Primesc... Dar un moment...
Şi Niţă, după ce a gândit o clipă foarte adânc, face la dreapta-mprejur şi se-ntoarce lângă Ghiţă.
– Ghiţă, tu vrei să-mi dai trei-patru poli, să nu mă prezent la concurs... Eu am o combinaţie mai bună şi pentru tine şi pentru mine...
– Care?
– Din contră, să ne prezentăm amândoi la concurs! Tu ai recomandaţie, eu caligrafie, să iscălesc eu cu numele tău proba mea, şi tu să iscăleşti proba ta cu numele meu...
– Ei! dacă ai vrea.
– Vreau.
– Pe onoarea ta?
– Pe onoarea mea!... Să-mi dai cinci poli.
– Îţi dau!
Şi Ghiţă se şi execută. Niţă ia hârtia de o sută, e pune-n buzunar, iar cei doi camarazi se despart, amândoi foarte mulţumiţi, dându-şi întâlnire pe a doua zi, la minister, fix la unsprezece. A doua zi, printr-o întâmplare neexplicabilă, nu s-au prezintat la concursul de perfect caligraf decât doi candidaţi; fireşte, erau vechii camarazi. Niţă s-a purtat foarte galant; pe cât timp mâna degerată a camaradului său tremura de emoţie pe hârtia ministerială, Niţă, cu toată siguranţa, făcea pe coala lui adevărate tours de farce. Au isprăvit şi şi-au iscălit probele, după învoiala din ajun, fiecare cu numele celuilalt. Ieşind de la concurs, în sala de aşteptare, Ghiţă a mulţumit cu efuziune camaradului său, iar acesta i-a zis:
– Numai doi am fost: recomandaţie ai, caligrafie am, slavă domnului! Să fie ei cât de ai dracului, pe cine o să numească?
N-apucă să termine vorba Niţă, şi uşa se deschise.
– Rezultatul concursului!? strigă solemn prezidentul comisiei. S-au prezentat doi concurenţi: d. Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu. A reuşit domnul...
– Domnul?...? Întrebară într-un glas cei doi concurenţi.
– Domnul Niţă Ghiţescu!
– Daţi-mi voie, domnule director, zise Niţă atins, pe când Ghiţă nu ştia ce să creadă; trebuie să fie o greşală! Poate că n-aţi văzut bine probele!
– Cum! – Întrebă aspru directorul, prezidentul comisiei.
– Slavă Domnului! – adaogă Niţă... ne cunoaştem ce putem... Trebuie să fie, nu Niţă Ghiţescu, ci Ghiţă Niţescu.
– Domnule! Nu-ţi permit să fii rău crescut! Mă-nţelegi?... Am zis bine! A reuşit d. Niţă Ghiţescu!
Dar d. Niţă Ghiţescu nu s-a lăsat biruit de asprimea d-lui prezident al comisiei; foarte obraznic, a strigat şi mai tare:
– Nu se poate, domnule director! V-aţi înşelat! Uitaţi-vă la probe!
Tonul cu care a zis uitaţi-vă la probe, a făcut un efect straniu asupra superiorului: l-a împus parcă. Acest domn a răspuns:
– În fine, errare humanum est... Să vedem...
Şi zicând acestea, a scos din buzunar un plic, pe care camaradul lui Niţă-l cunoştea bine, şi din plic a tras o scrisorică; s-a uitat pe ea cu băgare de seamă şi, cu tonul mult mai blând, zâmbind:
– Ştii că ai dreptate dumneata?... Aşa e!... Vezi? Confundasem... În adevăr, a reuşit d. Ghiţă Niţescu.
– Aşa da! a răspuns plin de satisfacţie d. Niţă Ghiţescu.
Şi d. director, grav, se retrase-nchizând uşa.
 |  |  |
|
|
|