Pe Adrian Badi l-a dăruit Pronia cu ceea ce se numeşte talent. In acest caz, talent cu carul. Citindu-l, rămâi cu impresia că a scrie, pentru el, este o joacă, precum o flecăreală uşoară între două cumetre, că o face din instinct, cu o dezinvoltură uimitoare, într-atât de naturale sunt scenele, replicile, vocabularul şi, în special, personajele sale, deşi, lumea ai cărei protagonişti sunt, numai o lume care se înscrie în limitele normalului nu este. Este lumea interlopă. Lumea gangsterilor, lumea mafiotă. A străzii, într-un fel, însă nu a simplului om al străzii, cel sărac şi oropsit, ci lumea traficanţilor de droguri, de carne vie şi de tot ce-şi poate imagina mintea omenească a fi un viciu.
Cum ajung tineri, aflaţi în trecerea dintre copilărie şi adolescenţă, naivi şi creduli, pe mâna sceleraţilor, care-i îngenunche, veţi afla din UN ALTFEL DE APUS, cartea lui Adrian Badi.
Felul în care necazurile, dezamăgirile, durerile şi întreaga cohortă de neajunsuri care sunt presărate pe calea vieţii omeneşti, influenţează evoluţia spre dezastru a personajelor, constituie subiectul romanului. Relaţia dintre părinţi şi copii, neînţelegerile dintre generaţii, tendinţe şi nevoi, argumente şi contraargumente, sentimente şi trăiri, bune sau rele, sunt tratate cu dezinvoltură şi artă curgătoare de către autor.
Concluziile şi învăţăturile pe care le pot culege cititorii sunt variate. Rămâne de văzut ce alegeţi fiecare dintre dumneavoastră.
Citiţi acest prim volum! Vă va ţine legaţi fedeleş, până la ultima filă şi... vă va face să aşteptaţi cu nerăbdare volumul al doilea.

Dacă vrei să-ţi verşi ofurile, dar şi bucuria şi nu ai pe nimeni lângă tine care să te înţeleagă, atunci te apuci de scris scrisori. Aşa este de când lumea-i lume. Au scris ei, oamenii, ca să se uşureze de gânduri, cu pana de gâscă şi apoi, minune mare!, cu tocul şi peniţa înmuiată în cerneală.
Să nu ne imaginăm că natura umană s-a schimbat, deşi vremea şi vremurile s-au întors pe diverse feţe. Omul a rămas cu necesitatea de a face confidenţe. Şi care poate fi cel mai nimerit mod de a le face, dacă nu scrisorile, fie ele şi în forma ultramodernă de corespondenţă prin e-mailuri?
Iată cea mai originală formă de a obţine o carte, din câte mi-au fost date să văd până acum. Incitant, dincolo de limită.
Mărturisiri, gânduri, preocupări, nevoi. Feminisme, revolte, cozonaci, modă, bărbaţi. Totul. Pus în litere. Cum să le spui altfel acestor epistole aşezate electronic pe un ecran? Să le numim totuşi scrisori? Hai să fie şi aşa! Atunci, această carte aparţine stilului epistolar, stil specific altor timpuri. Dar iată cum s-a schimbat la faţă. S-a schimbat şi, totuşi, a rămas acelaşi. Pare un nonsens? Rămâne să constataţi, dumneavoastră, cititorii.
Prin urmare, vă invităm la un festin cu scrisori care au savoarea ineditului, mai ales prin faptul că s-au adunat, cumetre guralive, la un pahar de bârfă într-o carte, la care se adaugă, cireaşa de pe tort, arta scrisului, dar dumnezeiesc, pe care o posedă cele două autoare.

Iubire şi durere, dezamăgire şi speranţă, neîmplinire şi împlinire, credinţă şi necredinţă, infinit şi finit, rugăciune şi disperare, doruri şi plutiri, întrebări cu sau fară răspuns, iată care este păienjenişul contrastelor care alcătuiesc farmecul poeziilor Luminiţei Aldea.
Este o poezie a contradicţiilor stabilite între graniţele diferitelor hlamide pe care le poartă cel mai penetrant sentiment uman: iubirea. Iubitul devine universul absolut, cu lungimea nesfârşită a trenei suferinţelor, a dezamagirilor, precum şi a picurilor de visări senine, albastrul revenind simbolic în viziunile Luminiţei Aldea. Albastrul, dorul, sufletul, infinitul, îngerul sunt cuvinte care reverberează cu frecvenţă maximă în cânturile autoarei, reprezentând piloni de susţinere ale sentimentelor care se revarsă din fiecare vers.
Doar două dintre poezii fac notă discordantă cu tematica predilectă a sentimentului specific inimii. Acestea sunt: Criticilor lui Eminescu şi Doină.
Luminiţa Aldea, prin aceste poezii, şi-a pus sufletul în palmă şi cu sinceritate maximă ne dezvăluie ascunzişuri adânci care înseamnă propria filozofie de viaţă.
Acelora dintre cititori care iubesc iubirea, nu le rămâne decât să răsfoiască albumul sentimental al LUMINIŢEI ALDEA şi-şi vor umple sinele de euforică beatitudine.

Cel mai recent roman science fiction al scriitorului Victor MARTIN, numit «Partidul de export», este o epopee politic-science fiction. Prima parte a acesteia a apărut în anul 2004 sub numele «Elogiul muncii de partid», iar partea a doua în 2007 sub numele de «Noaptea oraşului ilustrat». Din cauza asta, faptul că poate fi considerat o reeditare e numai o părere.
Multe fragmente, luate separat, au note orwelliene, iar, în ansamblu, scrierea e o epopee de natură tolkieniană. O epopee politic-science fiction. Originalitatea constă în tratarea diferită a politicului şi în crearea unei mitologii fără precedent, totul tratat cu mijloacele science fiction-ului. Trece, firesc, de la „cea mai anormală lume posibilă” orwell-huxley-ană, la cea mai normală lume imposibilă, caracteristică SF-ului.
„Partidul de export” nu este nici un roman greoi, nici uşurel. Este un roman greu, care se citeşte uşor, autorul reuşind să te ţină în priză pe sute de pagini. Este o „construcţie romanescă multidimensională, dinamică”.
„Atmosfera pseudo-hormonală creată în unele pagini ţine treaz interesul cititorului, deoarece sugerează o perversitate permanentă, care, de fapt, rămâne o caracteristică a politicii. În mod surprinzător, multe dintre personajele aflate la cheremul unor ofiţeri sau lideri de partid interesaţi în special de binele propriu sunt, în adâncul sufletelor, nişte Abrahami vieţuitori în Sodoma”, spune scriitorul şi criticul literar Gyorfi-Deak Gyorgy.
Nu este un roman al unei realităţi „în oglindă”. Este un roman al unei realităţi de cealaltă parte a oglinzii. Autorul nu prezintă o lume deformată, ci o lume aşa cum o vede el deformată. Ai tot timpul impresia că merge spre fantastic; abia la urmă, dacă te gândeşti bine, îţi dai seama că, în ansamblu, cartea e pur şi simplu science fiction. Acest roman îţi dă de gândit. Înţelegerea crează dependenţă, iar cele citite în acest roman nu deşteaptă decât pe cei deja deştepţi.
Din romanul „Partidul de export” se desprind multe idei, dar cea mai interesantă dintre acestea e chiar tehnica de abordare a acţiunii, neavând nimic de-a face cu literatura SF românească, nici americană, care se autopastişează până la epuizare. Ideile nu au prea mare importanţă; importantă e maniera literară de abordare a acestora.
Lumea creată de Victor Martin e mai credibilă decât lumea în care suntem nevoiţi să trăim. Dacă ne gândim bine, într-o astfel de lume se poate trăi bine. Numai într-o lume a ideilor se mai poate trăi bine.
Scriitor science fiction considerat satiric, autorul „Partidului de export” te face să treci de la „grăbeşte-te încet!”, la „grăbeşte-te în glumă!”. „Satira lui Victor Martin e senină, de om care ştie să se amuze pe seama ţintelor sale; ea cheamă frecvent anecdoticul între instrumentele menite s-o îmblânzească. În măsura în care se poate deduce un fir narativ, acesta se desfăşoară lejer printre calupurile de dialog, ca o panglică de scotch care adună cu lipiciul ei vorbe de duh, calambururi inteligente, situaţii comice, fabule năstruşnice...”, spune scriitorul şi criticul literar Mircea Opriţă.

Când spui sau auzi ROBERT ŞERBAN, mintea face rapid conexiunea către un punct de cultură. Fie că este critică literară, fie că este gazetărie, fie că este televiziune sau radiou, fie că este artă plastică în toate formele ei, fie, mai ales, subliniat, mai ales, autor de literatură. În special poezie. Robert este prin excelenţă poet.
El repetă de câte ori are ocazia: „Mie îmi place să cred că şi astăzi poezia mai are putere de seducţie.” Şi poezia lui are această putere. Are puterea modernităţii şi modernismului atât prin tematica înscrisă între graniţele actualităţii, cât şi prin forma de exprimare şi expresie. Un limbaj uneori criptic, uneori atât de cotidian, încât vizează extravaganţă ostentativă, sensibil alteori, până la patetism. Paleta cromaticii poeticului lui Robert Şerban este impresionantă.
Farmecul contrastelor, al non falsei pudori, al unei sincerităţi debordante privitoare la sentimentele umane în manifestarea lor de alcătuire în mateie sub formă de trup, în sfârşit acel farmec aparte al nonconformismului, captivează fără drept de apel. Caracterul actual al poeziei sale îmbracă diverse forme, care merg până la absenţa clasicei şi uzitatei folosiri a semnelor de punctuaţie. Şocant, la început, procedeul permite însă cititorului să-şi descarce propria fantezie, decodificând o diversitate de sensuri proprii prin stabilirea virgulei, punctului, semnelor de întrebare sau exclamărilor şi mirărilor, plasând astfel textul poetului în sfera de valori a propriei conştiinţe.
De fapt, dincolo de provocarea existentă în titlu „Odyssex”, care suscită indubitabil o stare de trepidaţie specifică, autorul este un sensibil, un tandru, de o tandreţe aparte, în felul lui. Se simte în fiecare vers arcul electric care scurtcircuitează existenţa protagoniştilor, bărbat şi femeie, sau femeie şi bărbat. Citind, se simte dogoarea lavei incandescente din actul dragostei, care este de fapt, originea lumii. Nu e magnific?

Când spui Maramureş, gândul iţi fuge către sacralitate. De la atmosfera parfumată de idilic, la sufletul cald al oamenilor, de la obiceiuri care au străbătut veacuri, la arta zisa naivă, între graniţele căreia se înscriu icoanele pe sticlă, cioplitul şi sculptura in lemn, cusăturile, broderiile şi ţesăturile, cântecul şi literatura populară, totul te transportă într-o altă lume, o lume care este ameninţată să se piardă dacă nu se intervine la vreme.
Acest lucru, intervenţia, îl face Dorin Ştef în a sa „Antologie de folclor din Maramureş”.
O carte de ştiinţa de fapt, cu toate atributele ei: explicaţiile specialistului care însoţesc textele autentice, ne conduc spre o bibliografie preţioasă.
Acestea, însă, nu rup cartea de literatură. Ea este şi va ramâne literatură pură, in cel mai clar înţeles al cuvântului. Farmecul tematicilor care te plimbă prin toate evenimentele vieţii, între punctele ei extreme, naştere şi moarte, cu tot ce este important, redau într-un grai atât de deosebit, de lin, de dulce, de molcom, încât cuvântul cântă precum cetera. Cântă bucurii şi tristeţi, griji şi veselie, muncă şi desfătare.
Deschideţi capitolul III, de exemplu „Dârlaiuri de Dragoste”, unde dârlaiuri deja va da fiori prin cromatica lui acustică veche, precum un artefact, sau capitolul V. „Cântece de cătănie şi războiu”, unde acel „u” final, te trimite în arhaitatea altei lumi, sau... sau capitolul VII...
Deschideţi şi vă veţi simţi catapultaţi prin mirajul transcenderii timpului, care va induce o stare de spirit absolut fermecătoare.

L.A.

Când copiii îşi pun sufletul în palmă şi ni-l arată, înseamnă că am fost dăruiţi cu o mare bucurie. Nimic altceva pe lume nu este mai curat şi mai lipsit de prefăcătorii sau meschinării decât o inimă de copil. De aceea, atunci când se îndură şi ni-l descoperă, oriunde am fi, trebuie să întoarcem capul, să-l privim adânc, ca să învăţăm. Ce anume? Să învăţăm a ne aduce amite: Să reînvăţăm să vedem frumosul şi binele din jurul nostru, pe care, omitem să acceptăm că există, îl uităm, de atâta grabă ca să facem şi să dregem.
Fugim bezmetic pe străzi, în cautarea a ce? Oare ştim noi înşine? Răspunsul ni-l dau copiii prin candoarea lor nealterată, prin arta lor neîntinată, prin puterea de a crea cu sufletul si cu sentimentele de care noi, cei mari, ne spoliem în detrimentul propriei fericiri. Atunci, copilul, care vede cu alţi ochi realitatea pe care noi am deformat-o, întinde degeţelul şi ne arată direcţia. Dacă acceptăm acest îndreptar al purităţii ancestrale, pe care, de fapt, nici noi nu am pierdut-o, ci doar am neglijat-o din inconştienţă, vom redescoperi toate bucuriile cu care ne-a înzestrat Pronia şi ursitoarele, la naştere.
Acest adevăr indubitabil l-a descoperit coordonatoarea cărţii, Andrea Pătraşcu.
Încercaţi să frunzăriţi, privind fie şi cu un singur ochi, acest volum al copiilor, pe care ei, cu nevinovăţie şi sinceritate vi-l dăruiesc, ca să redescoperiţi viaţa adevărată.

L.A.

Între romantism sensibil şi cald, presărat cu puritate de copil şi sarcasm acerb, otrăvit şi azvârlit din vârful limbii, care atacă realităţile dure ale vieţii de zi cu zi, precum sare o cobră la gâtul victimei sale, astfel îşi poartă gângurile Remus Valeriu Giorgioni.
Uneori îţi dă senzaţia că este mai acid decât cel mai acid dintre acizi, dar, sub stratul acesta care pare distrugător, se ascunde mireasma florilor de primăvară, care se revarsă din sufletul autorului cu nostalgii neîmpăcate, fiindcă lumea nu poate fi mai bună şi că el nu o poate face, de unul singur, mai altfel decât este.
Prin scrisul său, care aparent este atât de caustic, oferindu-ne să savurăm un umor dintre cele mai negre, totuşi, reuşeşte a ne smulge un zâmbet, chiar dacă este ca de aguridă, ori de cucută. În acelaşi timp, însă, se simte în el strigătul de ajutor:
„Alăturaţi-mă mie, oameni buni! Deschideţi ochii! Vedeţi cele două feţe ale medaliei Lumii şi alegeţi-o pe cea frumoasă, pentru că ea, Lumea, poate fi foarte frumoasă, dacă voi vreţi să o faceţi frumoasă. Fără voi, nimic nu e posibil! Azvârliţi moneda cu susul în jos, ca partea cea urâtă să o îngroape pământul. Ridicaţi ochii, vedeţi frumosul şi râdeţi la soare.”
Acesta este Remus Valeriu Giorgioni. Un abscons, pe care trebuie să-l cauţi, să-l descifrezi, ca să-l poţi descoperi.

Tot mai frecvent se aude o propoziţie descurajantă: „Oamenii nu mai citesc cărţi.” Cine şi cum a furat această delicioasă petrecere a timpului şi a dezghiocării minţii către cultură şi instrucţie, nu se mai întreabă nimeni. Precum nimeni, sau aproape nimeni, nici nu încearcă să caute soluţii de revigorare a acestei preocupări, în ton cu gusturile şi tentaţiile vremurilor, în funcţie de invadarea vieţii în mod preponderent de interese materiale, în pofida celor intelectual-spirituale.
Cu toate acestea, Cornel Ungureanu, cu spiritul său iniţiator, găseşte o cale prin care să atragă spre deschiderea unei cărţi, şi nu orice carte, ci una al cărei titlu, văzându-l, ar putea să aibă proprietatea de a respinge: Istoria Literaturii. Numai că, un singur cuvânt strecurat în titlul cărţii, suscită din start, interesul. Când ţi se oferă „Istoria Secretă a Literaturii Române”, în minte se declanşează un clic care pâlpâie de curiozitate. Ce anume pot însemna secretele pe care le adăpostesc aceste pagini: mici can-canuri, bârfe ascunse, lucruri ţinute secret... Cititorul va fi surprins să constate că nici un fel de impietate nu se regăseşte în texul lui Cornel Ungureanu. Totuşi...
Se regăsesc, însă „vârstele erotice”, „vârstele pornografice” ale literaturii, morţi suspecte ale unor scriitori controversaţi, rolul masoneriei în viaţa scriitorilor, un pic de implicare a unora în spionaj, inflünţele politicului şi multe altele presară sare şi piper peste datele seci de istorie literară, aşa cum a fost concepută ea până la ideea lui Cornel Ungureanu, aceea de a scociorî în adâncuri şi a scoate la lumină idei şi fapte care se leagă între ele, se întrepătrund, se inflünţează, aşa cum este şi firesc să fie, de altfel. Le leagă şi le analizează cu seriozitate, profunzime, dar şi cu ironie uneori, sau cu umor subtil alte ori, fără a altera, însă, valoarea unei istorii literare care conţine toate datele necesare pentru a o consacra ca pe o carte întocmită cu maximă seriozitate şi competenţă de veritabil critic literar.
Cartea lui Cornel Ungureanu, „Istoria Secretă a Literaturii Române, este una dintre acele cărţi pe care, odată ce ai pus mâna, nu o mai laşi până ce nu ai întors şi ultima filă. Este o carte care „te ţine”. Te ţine şi pentru plăcerea cititului şi,... (culmea), cea a învăţatului. Cei care au examene de literatură, pot să se relaxeze, învăţând. Pe cuvânt!

Volumul Majuscule. Minuscule. - Incursiuni Literare - semnat de Daniel Vighi este o „adunătură” de articole, critică literară, eseuri, studii, reflecţii literare sau culturale publicate sau nu. Această „adunătură” este, însă, o preţioasă colecţie de rânduri scrise, oferite minţilor deschise spre analiză, sensibilitate, reflexie, înţelegere a tot şi a toate, sub varietatea lor incredibilă, pe care viaţa ni le oferă la fiecare pas şi, pe care, unii sau alţii le-au transformat în arta sacră a cuvântului.
Daniel Vighi se apleacă asupra lor cu interesul nesătul al analistului, al băgătorului de seamă, încă de prin anii numiţi optzeci şi până când se trece binişor de graniţa noului mileniu.
„Ce nevoie avem să ne pierdem vremea cu vechituri?” vor pufni unii.
„Pentru că, până nu citeşti Biblia, nu te poţi declara un ateu adevărat, fiindcă vorbeşti în necunoştinţă de cauză.”, ar putea veni un răspuns foarte avizat.
A citi ceea ce a scris cu ani în urmă Daniel Vighi, înseamnă a deveni în stare să pătrunzi atmosfera şi condiţiile, atât pe cele posibile, dar, mai ales pe cele imposibile, care au dominat acele vremuri. Cenzura, presiunile, limitele şi modul în care, sărind peste, ca un cal la cursa cu obstacole, oameni cu pană înzestrată au reuşit să treacă.
Astfel suntem purtaţi de la cenaclul „Pavel Dan”, către proza scurtă, de la poezie, la carte universitară, cum ar fi cărţile profesorului Eugen Todoran, la ale cărui cursuri studenţii rămâneau, literalmente, cu gura căscată, nepăsându-le că până şi pauza a trecut de mult.
Acest volum ne plimbă de la Blaga, la Eliade, de la culturi, gnoze şi religii, la tendinţe şi direcţii înoitoare cu izul lor de praf de puşcă al revoluţionarismelor.
Istoria antică, cu valorile ei de cultură, de minţi luminate, de filozofii care nu s-au plecat veacurilor, nu este uitată, după cum, printre altele, răsare şi ideea destinaţiei operei literare.
Fiecare text şi titlu atinge un autor, o carte, o epocă, o deprindere, o viziune, o atitudine, o influenţă, o putere carmică.
Moralul şi imoralul, tradiţia şi modernitatea, cu graniţa nedefinită dintre ele, sunt alte puncte rămase nevralgice în critica literară dintotdeauna, pe care Daniel Vighi nu le ocoleşte, ci le ia pieptiş, într-un sistem propriu de abordare, uşor, plăcut, lin şi alunecos precum catifeaua de mătase.
Dacă socotiţi că aţi dori să simţiţi atingerea ei, deschideţi paginile acestei cărţi şi cufundaţi-vă în mângâierea ei de adiere primăvăratecă. Adăpostiţi printre rânduri, va fi revigorator. Veţi trăi ce-a fost, ce este şi... intuirea a ceea ce va putea fi.

Pe Adrian Badi l-a dăruit Pronia cu ceea ce se numeşte talent. In acest caz, talent cu carul. Citindu-l, rămâi cu impresia că a scrie, pentru el, este o joacă, precum o flecăreală uşoară între două cumetre, că o face din instinct, cu o dezinvoltură uimitoare, într-atât de naturale sunt scenele, replicile, vocabularul şi, în special, personajele sale, deşi, lumea ai cărei protagonişti sunt, numai o lume care se înscrie în limitele normalului nu este. Este lumea interlopă. Lumea gangsterilor, lumea mafiotă. A străzii, într-un fel, însă nu a simplului om al străzii, cel sărac şi oropsit, ci lumea traficanţilor de droguri, de carne vie şi de tot ce-şi poate imagina mintea omenească a fi un viciu.
Cum ajung tineri, aflaţi în trecerea dintre copilărie şi adolescenţă, naivi şi creduli, pe mâna sceleraţilor, care-i îngenunche, veţi afla din UN ALTFEL DE APUS, cartea lui Adrian Badi.
Felul în care necazurile, dezamăgirile, durerile şi întreaga cohortă de neajunsuri care sunt presărate pe calea vieţii omeneşti, influenţează evoluţia spre dezastru a personajelor, constituie subiectul romanului. Relaţia dintre părinţi şi copii, neînţelegerile dintre generaţii, tendinţe şi nevoi, argumente şi contraargumente, sentimente şi trăiri, bune sau rele, sunt tratate cu dezinvoltură şi artă curgătoare de către autor.
Concluziile şi învăţăturile pe care le pot culege cititorii sunt variate. Rămâne de văzut ce alegeţi fiecare dintre dumneavoastră.
Citiţi acest prim volum! Vă va ţine legaţi fedeleş, până la ultima filă şi... vă va face să aşteptaţi cu nerăbdare volumul al doilea.

Dacă vrei să-ţi verşi ofurile, dar şi bucuria şi nu ai pe nimeni lângă tine care să te înţeleagă, atunci te apuci de scris scrisori. Aşa este de când lumea-i lume. Au scris ei, oamenii, ca să se uşureze de gânduri, cu pana de gâscă şi apoi, minune mare!, cu tocul şi peniţa înmuiată în cerneală.
Să nu ne imaginăm că natura umană s-a schimbat, deşi vremea şi vremurile s-au întors pe diverse feţe. Omul a rămas cu necesitatea de a face confidenţe. Şi care poate fi cel mai nimerit mod de a le face, dacă nu scrisorile, fie ele şi în forma ultramodernă de corespondenţă prin e-mailuri?
Iată cea mai originală formă de a obţine o carte, din câte mi-au fost date să văd până acum. Incitant, dincolo de limită.
Mărturisiri, gânduri, preocupări, nevoi. Feminisme, revolte, cozonaci, modă, bărbaţi. Totul. Pus în litere. Cum să le spui altfel acestor epistole aşezate electronic pe un ecran? Să le numim totuşi scrisori? Hai să fie şi aşa! Atunci, această carte aparţine stilului epistolar, stil specific altor timpuri. Dar iată cum s-a schimbat la faţă. S-a schimbat şi, totuşi, a rămas acelaşi. Pare un nonsens? Rămâne să constataţi, dumneavoastră, cititorii.
Prin urmare, vă invităm la un festin cu scrisori care au savoarea ineditului, mai ales prin faptul că s-au adunat, cumetre guralive, la un pahar de bârfă într-o carte, la care se adaugă, cireaşa de pe tort, arta scrisului, dar dumnezeiesc, pe care o posedă cele două autoare.

Iubire şi durere, dezamăgire şi speranţă, neîmplinire şi împlinire, credinţă şi necredinţă, infinit şi finit, rugăciune şi disperare, doruri şi plutiri, întrebări cu sau fară răspuns, iată care este păienjenişul contrastelor care alcătuiesc farmecul poeziilor Luminiţei Aldea.
Este o poezie a contradicţiilor stabilite între graniţele diferitelor hlamide pe care le poartă cel mai penetrant sentiment uman: iubirea. Iubitul devine universul absolut, cu lungimea nesfârşită a trenei suferinţelor, a dezamagirilor, precum şi a picurilor de visări senine, albastrul revenind simbolic în viziunile Luminiţei Aldea. Albastrul, dorul, sufletul, infinitul, îngerul sunt cuvinte care reverberează cu frecvenţă maximă în cânturile autoarei, reprezentând piloni de susţinere ale sentimentelor care se revarsă din fiecare vers.
Doar două dintre poezii fac notă discordantă cu tematica predilectă a sentimentului specific inimii. Acestea sunt: Criticilor lui Eminescu şi Doină.
Luminiţa Aldea, prin aceste poezii, şi-a pus sufletul în palmă şi cu sinceritate maximă ne dezvăluie ascunzişuri adânci care înseamnă propria filozofie de viaţă.
Acelora dintre cititori care iubesc iubirea, nu le rămâne decât să răsfoiască albumul sentimental al LUMINIŢEI ALDEA şi-şi vor umple sinele de euforică beatitudine.

Oare câţi dintre oameni nu-şi pun întrebări despre misterul existenţial, fracţionat între naştere - viaţă - moarte- viaţă după moarte? Câţi dintre oameni văd sau vor să vadă dincolo de cotidianul arid şi insensibil? Câţi dintre oameni minimalizează importanţa trupului, dând întâietate sufletului, neîntrebându-se ce este acesta şi dacă el există cu adevărat? Câţi se întreabă „ce sunt eu ?” şi caută să afle răspunsul? Ce este această viaţă, care pare, în general, mult prea scurtă, iar uneori mult prea lungă şi de ce? Ce înseamnă existenţa individului terestru faţă de existenţa universului? Ce este timpul şi cu ce dimensiuni trebuie el măurat? Din ce perspective? Ce este veşnicia şi dacă ea există într-adevăr? Toate aceste întrebări o bântuie pe autoarea volumului Clipa-Infinit, ADRIANA WEIMER, care, cu sensibilitatea-i binecunoscută, cu fineţe şi cu talent, se întreabă alături de noi toţi:

„Vom rămâne în timp
cum timpul rămâne în noi
vreme de o viată?”

Şi ne răspunde în aceeaşi tonalitate împăcată:

„Dacă pot
să renasc
din clipă,
ma voi numi timp.”

De asemenea, ne reaminteşte o veche şi cunoscută avertizare, transpusă, însă, într-o formă poetică de-o simplitate covârşitoare:

„Noi”- vor fi alţii,
prezentul - trecut,
astăzi doar ieri.”

Concluzia nu poate fi decât una singură: versurile ADRIANEI WEIMAR depăşesc statutul de poezie. Acest volum este, fără putinţă de îndoială, un adevărat tratat din cea mai pură filozofie poetică, prin care ne face să înţelegem că o clipă este o mică etrnitate, iar eternitatea, o mare clipă. Noi, cei plasati în aceste eternităţi, trebuie să ne dăruim sufletul, bunătatea şi iubirea, ca să putem simţi esenţa oricăreia dintre aceste eternităţi.

Ceea ce pare frapant la poeta Nina Ceranu în urma metamorfozării Domniei sale din romancier în poet, este rigurozitatea cu care îşi organizează materialul ce urmează să ia formă de poezie. Nu cred că e chiar uşoară trecerea de la genul romanesc, unde dezlănuţuirea de forţe are cu totul altă conotaţie, la lapidaritatea expresiei lirice, fie ea şi în vers alb, adică lipsită fiind de canoanele versului clasic. Acest lucru nu este în detrimentul mesajului artistic, ci, mai degrabă îl ajută, îi dă consistenţă şi îl aşează în undă, respectiv direcţionându-l spre receptorul-cititor-consumator. Amplasat sub tutela unui lirism în care prozaicul este îmbinat armonios cu fastul unei gândiri poetice cu „păcate” postmoderniste, poemul-menuet respectând (şi) din punct de vedere tehnic partea finală a titlului volumului – unu, doi, trei – se împarte în trei cicluri, distincte doar grafic... În orice caz, ideea este interesantă şi aş zice benefică pentru o artistă specializată în arta construcţiei romaneşti. În această notă, mi-aş permite un mic experiment lirico-tehnic, respectiv începutul ciclului unu: „Amirosea albia a salcie sau a plop,/a copaci răscoliţi de vântoasele Dunării.//; începutul ciclului doi: „Cineva a tăiat/ în două/şarpele casei.//; trei: „Acum,/între tata/şi mama,/mine,/şi cer/o să-nflorească liliacul.// Aşadar, începutul: intrarea în lumea dezlănţuită dintr-o lume amirosind a salcie sau a plop; viaţa, însemnând casă şi toate cele, inclusiv şarpele ca simbol al stabilităţii existenţei, dar şi viaţa...; apoi, în ciclul trei, moartea întrerupând totul, pentru că acel cineva a tăiat şarpele în două, despărţind lumea vie de cea fără viaţă...

L.A.

Poate că cea mai de seamă caracteristică a cărţii lui Remus Valeriu Giorgioni este umorul prin care sunt filtrate vicisitudinile vieţii. O viaţă dezrădăcinată, departe de casă. O viaţă a românului, care, îmbătat de visele Americii tuturor posibilităţilor, se trezeşze cu durerile de cap de după o beţie care s-a dovedit a fi cruntă. Oameni dezamăgiţi, aripi frânte, robie fără drept de apel în faţa stăpânului atotputernic, care se numeşte banul. Dolarul. Dolarul cu semnul lui de neconfundat. Fuga nebună după acest semn, fugă, care îşi lasă urmele, amprente definitive, la tot pasul. Şi totuşi, umor. Poate uneori umor negru, amar, dar nu întotdeauna. Autorul priveşte cu realism şi luciditate întâmplările vieţii, aşa cum este ea. Cu bune şi cu rele. Priveşte evenimentele printr-o lupă care oferă o implicare detaşată. Ceea ce ar trebui să stârnească lacrimi, repulsie, revoltă sau durere, stoarce un zâmbet. Şi, totuşi, ştie să scoată în evidenţă şi firimituri de frumos, de bunătate, de omenie. Nu uită să ne arate că omul poate rămâne om în orice situaţie: Autorul, devenit propriul erou, îşi cumpăra un cheesburger: „...nu simt nici un gust în gură. Dar îi dau inainte... Reuşesc cu chiu cu vai să înghit dumicatul. ... Dar mai mult ca sigur că îl voi da lui Piki, căţelul nostru de la hotel.” Oricât de grea este viaţa personajelor, muncitori în construcţii, oricâte necazuri şi nemulţumiri le seacă inima, ea nu se strepezeşte de tot. Există un Piki. Concluzie: O carte bună, interesantă, originală, reală şi totuşi... haioasă! O să vedeţi!

Balada Mioriţei este una dintre cele mai cunoscute balade populare româneşti, alături de cea a Meşterului Manole.
Până prin deceniul al şaselea al secolului trecut, se acceptase ca unic spaţiu de obârşie al baladei Mioriţa, ţinutul Vrancei.
Diverşi cercetători, însă, săpând în timp şi spaţiu, au descoperit că originea multiplelor variante ale Mioriţei se află în arhaicul Mioriţa-Colind, care, în străvechime, a circulat exclusiv în spaţiul nord transilvănean.
Aceată formă de colind mioritic, este, de fapt, întoarcerea la obârşii şi la identificarea paternală.
Mioriţa cea laie şi bălaie s-a născut în nord-estul Transilvaniei, în perimetrul ce se întinde între Munţii Rodnei şi Munţii Călimanului, loc unde şi astăzi este foarte cunoscută.
Despre originea Mioriţei, despre semnificaţiile pe care le incumbă, despre rolul naturii şi importanţa succederii ciclurilor ei în viaţa oamenilor, aceşti doi poli, Natură-Om, care devin adesea simbiotici, toate îşi găsesc reflectarea în colindul mioritic.
Volumul Mioriţa-Colind este în egală măsură rezultat al cercetării ştiinţifice, este fragment de istorie literară şi de folcloristică, incluzând datini ce duc în spinare o vechime de veacuri.
Aceste caracteristici de valoare ale cărţii sunt dublate de indubitabilul talent de om al literelor, care este autorul.
Prin Mioriţa-Colind, vă puteţi cufunda în esenţa spirituală a poporului român.

L.A.

       În romanul Nisipuri mişcătoare un fluture stă de vorbă cu o stancă despre viaţă, despre moarte, despre iubire, despre ce doare, despre ce nu doare... Stânca – adică neclintirea, certitudinea, verticalitatea, echilibrul – este întruchipată în carte de învătătoare Maria, fiinţă cu care viaţa a fost darnică în a trăi şi a simţi, adevărat model de om al cetăţii. Fluturele – adică visul, speranţa, zborul, credinţa, iubirea şi poezie din om – în carte are numele Adriana. De-a lungul cărţii e o luptă metaforică între fluture şi stâncă. Cine are dreptate? Cine greşeşte? Cine e mai bună? Te vei trezi , cititorule, întrebându-te dând filă după filă. Înainte de a sfârşi cartea îţi răspund la aceste întrebări: Amândouă au dreptate, amândouă sunt bune, niciuna nu greşeşte... căci de fapt învătătoarea Maria şi Adriana sunt un singur personaj şi autoarea s-a jucat puţin de-a Dumnezeu când a pus să stea de vorbă faţă în faţă bătrâneţea cu tinereţea dintr-un om. Trăirile personajelor cărţii au ca fundal toate aspectele sociale, istorice pe care le trăiesc românii.
       Fragment din romanul Nisipuri mişcătoare : «Cu tristeţe se uita înapoi la timpul în care, tânără fiind, trecuse prin viaţă fără a mai înflori... De fapt, câte femei mai reuşesc şi să înflorească sub poverile vieţii, câte din ele trec prin viaţă altfel decât metamorfozându-se din boboc de floare direct în vestejire, câte au puterea de a lupta, de a înfrunta greutăţile pentru a mai trăi şi anotimpul înfloririi ?... »

       Romanul ACASĂ e un proiect grandios în care demonstrez pentru mine ca om şi pentru noi ca popor noţiunea aceasta. La o primă pipăire cu gândul e doar un cuvânt, un zid, o floare în fereastră, o amintire din copilărie, cântecul de leagăn al mamei, poveştile străbune, obiceiuri de Anul Nou, de nuntă şi de înmormântare: deci un punct. Dacă laşi gândul să se odihnească asupra noţiunii un pic mai mult descoperi cu mirare că „acasă” e cu adevărat un punct, dar e un punct ce cuprinde nemărginirea. Matematicienii spun că nu-i posibil, filozofii caută să dezlege dilema imposibilităţii punctului de a cuprinde nemărginirea, a finitului incluzând infinitul, şi în timpul ăsta neamul meu, ce dăinuie miraculos de când e timpul timp, a rezolvat dilema punându-şi ce avea mai scump în suflet într-un cuvânt: ACASA... dar nu e vorba de acasa ce înseamnă zid, ci acasă ce înseamnă doină, cântec de jale, horă, poveste...
       Personajele romanului meu, rătăcite în viaţă, venind de nicăieri, frunze purtate în vânt prin destin, caută teritoriul miraculos al acasei, al rădăcinilor, al trecutului încă nemort în noi şi găsesc în felul acesta un liman...
       Veţi trăi alături de personaje, citind, durere paroxistică dusă aproape de limitele suportabilităţii omeneşti şi tot cu ele veţi trăi iubire şi veţi călători în poveste şi istorie, îl veţi căuta pe Dumnezeu şi veţi ţipa alături de un personaj nebulos al cărţii: Cine-i Dumnezeu? Eu nu-L cunosc...
       Alături de eroina principală veţi merge la Mălini - satul lui Labiş – în noaptea de Anul Nou şi veţi auzi strigătura colosală, un fel de testament de mălinar şi de român ce vă va topi trupul de carne sau îl va face nesemnificativ prin comparaţie cu sufletul ce va urca până pe munţi şi până la cer împreună cu cuvintele:

Puiul tatii să creşti mare ....................................................... Puiul tatii să bei apă De la crucea cei din piatră...

       Această carte – pe care o consider testamentul meu ca truditor al cuvintelor – o dărui tuturor celor care le e dor de casă, tuturor celor care se simt singuri şi părăsiţi... O dărui ca pe o moştenire pierdută...

Ceea ce pare frapant la poeta Nina Ceranu în urma metamorfozării Domniei sale din romancier în poet, este rigurozitatea cu care îşi organizează materialul ce urmează să ia formă de poezie. Nu cred că e chiar uşoară trecerea de la genul romanesc, unde dezlănuţuirea de forţe are cu totul altă conotaţie, la lapidaritatea expresiei lirice, fie ea şi în vers alb, adică lipsită fiind de canoanele versului clasic. Acest lucru nu este în detrimentul mesajului artistic, ci, mai degrabă îl ajută, îi dă consistenţă şi îl aşează în undă, respectiv direcţionându-l spre receptorul-cititor-consumator. Amplasat sub tutela unui lirism în care prozaicul este îmbinat armonios cu fastul unei gândiri poetice cu „păcate” postmoderniste, poemul-menuet respectând (şi) din punct de vedere tehnic partea finală a titlului volumului – unu, doi, trei – se împarte în trei cicluri, distincte doar grafic... În orice caz, ideea este interesantă şi aş zice benefică pentru o artistă specializată în arta construcţiei romaneşti. În această notă, mi-aş permite un mic experiment lirico-tehnic, respectiv începutul ciclului unu: „Amirosea albia a salcie sau a plop,/a copaci răscoliţi de vântoasele Dunării.//; începutul ciclului doi: „Cineva a tăiat/ în două/şarpele casei.//; trei: „Acum,/între tata/şi mama,/mine,/şi cer/o să-nflorească liliacul.// Aşadar, începutul: intrarea în lumea dezlănţuită dintr-o lume amirosind a salcie sau a plop; viaţa, însemnând casă şi toate cele, inclusiv şarpele ca simbol al stabilităţii existenţei, dar şi viaţa...; apoi, în ciclul trei, moartea întrerupând totul, pentru că acel cineva a tăiat şarpele în două, despărţind lumea vie de cea fără viaţă...