Departe de a fi o simplă înşiruire de date geografice sau întâmplări mărunte, notele din călă-toria autorului în SUA sunt, în fond, o analiză vioaie, uneori glumeaţă, dar întotdeauna pătrun-zătoare a modului de viaţă american, într-o perma-nentă comparaţie cu cel românesc. Observaţiile sale sunt pertinente pentru că - aşa cum sugereaza şi titlul - sunt „recoltate" chiar din mijlocul societăţii americane. Autorul a locuit în casele lor şi a călătorit pe tot cuprinsul Statelor, cu avion, tren, dar mai ales cu autobuzul, de la o coastă la alta a continentului, cunoscând astfel un mare număr de oameni din cele mai diferite categorii sociale. Internetul i-a facilitat primele contacte - autorul este informatician - pictura, a doua profesiune, i-a sporit şansele, iar spiritul de observaţie şi înclinaţia către analiză l-au condus către o lucrare inedită. Atragătoare, chiar incitantă, surprinzătoare prin mulţimea conotaţiilor, plină de conţinut informativ, iată o carte plăcută şi serioasă în acelaşi timp.

E o plăcere să te delectezi in stilul lui Descartes şi Voltaire, citind acest frumos eseu al domnului Cristache Gheorghiu: „Între două idealuri”. E a treia carte, primele, „Singur printre americani”, respectiv „America after America”, apărute cu câţiva ani în urma, redau esperienţa inedită a unei călătorii în S.U.A., traversând spaţiul nord-american în lung şi-n lat, preferând, ca mijloc de transport autobuzul, fiindcă, mai ales acest autovehicul – după cum mărturiseşte şi-n cartea de faţă – îi ofera turistului posibilitatea, cât de cât reală şi completă, de a cunoaşte locuri şi oameni, deloc uşor, mai ales din punct de vedere material. Da, domnul inginer Cristache Gheorghiu este un peregrin dintre aceia care scormonesc lumea pentru a o cunoaşte. Astfel îşi crează aceşti peregrini cadrul de a se cunoaşte pe ei însişi. „Vreau să-mi dau seama cine sunt eu ca fiinţa omenească”, pare să ne spună şi domnul Gheorghiu, urmând o dorinţă mărturisită de ataţia inaintaşi, călători sau filozofi, de la Marco Polo, la Descartes, Voltaire, Leibniz, sau Spinoza. Pentru o mărturisire insă, e nevoie de o iniţiere (pregătire sufleteasca, intelectuală, în general) şi de un cadru adecvat, pentru a o depune, mărturia. Acest cadru este însăşi viaţa celui ce grăieşte, iar mijlocul de comunicare – cuvântul scris. Şi asfel s-au născut căritle „Singur printre americani” şi „Intre două idealuri”. De fapt, două dileme: A trăi pentru a trăi sau A trăi pentru a cunoaşte şi a te cunoaşte? Domnul Gheorghiu merge pe cea de a doua coordonată, oferîndu-ne un comentariu suplu, ca material faptic, erudiţie, stil (acesta venind din talent şi studiu), mai ales al umaniştilor raţionalişti (Erasmus, Voltaire şi Descartes, citaţi şi de domnia sa) şi al clasicilor iluminişti, cu fineţea aceea pe care post-modernismul a cam distrus-o, din păcate. Sunt în acest eseu lucruri de o mare frumuseţe literară: proporţiile, expresia artistică, observaţia de profunzime, concluziile educative. Deci, cam ceea ce făceau clasicistii. Dacă adaug la toate acestea şi o anume culoare a timpului şi a locului (domnul Ghoerghiu este şi un remarcabil pictor), cred că am surprins câteva din trăsăturile definitorii ale acestei cărţi frumoase, spre care-i îndemnam pe cititori, pentru a trăi şi ei aventura inegalabilă a cunoasterii, pentru a rămâne oameni, cum spune, în final, autorul.

Puţini cititori s-ar aştepta ca regele poeziei româneşti Mihai Eminescu să fi scris şi proză. Cartea sa de proză este uşor de citit şi este plină de dezbateri filozofice, este plină de visuri, este plină de romanticism. Amorul este pe primul plan în proza sa.
Eminescu ne asigură că viaţa omului este ca floarea câmpului. Am putea spune că Eminescu a fost mult mai inspirat în versurile sale decât în proză. Oricum, proza sa este plăcută şi interesantă.

Deşi nu avem decât patru poezii rămase de la Ienăchiţă Văcărescu, poetul ce a trăit pe la mijlocul anilor 1700, poeziile sale au şi o valoare istorică. Poezia ‘Amărâtă turturea’ este deosebit de reuşită. Văcărescu ne deschide o fereastră spre timpuri de demult, cu toate că deschiderea este foarte scurtă.

L-am putea numi poetul cu cercuri, deoarece majoritatea poeziilor sale, le numeşte rondeluri. Însă cercurile lui sunt de natură filozofică şi Macedonski se dovedeşte iscusit cu versul. El cântă natura într-un fel unic. Se pare că cea mai reuşită poezie a lui este ‘Noaptea de decembrie.’

Dacă cineva doreşte o doză de melancolie, atunci Bacovia este poetul cel ales.
Se pare că tristeţea şi fatalismul, merge mână-n mână cu poezia lui Bacovia.
Pozitiviştii îl vor numi negativist. Oricum, poezia lui e plină de realism.
Când scrii asemenea poeme, în limba engleză se zice că: You’ve got the blues (eşti plin de melancolie).

Bolintineanu, este unul din poeţii români ce au cântat cu deosebită măiestrie, războaiele de neatârnare, războiul de independenţă de sub otomani etc.
A fost un poet iscusit şi avut un talent deosebit la rimă. În poezia ‘Mama lui Ştefan cel Mare’ ne descrie tipul mamei ambiţioase ce nu acceptă pentru fiul ei decât succesul.

César Cascabel împreună cu trupa sa de saltimbanci, hotărăsc să se întoarcă din America în Franţa. Din cauza împrejurărilor îşi modifică ruta şi pleacă spre Alaska. De acolo traversează pe continentul Asiei şi după multe peripeţii, trec pe teritoriul Rusiei şi se întorc în ţara lor Franţa. Personajele sale sunt la frontiera Alaskăi în ziua unui eveniment însemnat — anexarea Alaskăi la Statele Unite. Şi aici, Jules Verne îşi arată măiestria artistică, cu descripţii şi portrete deosebit de reuşite.

Acţiunea e în locuri stranii precum Sahara cea fascinantă, în lumi de vis, splendide, de neînchipuit sau în realitatea dură şi aspră. Dragoste, durere, putere, slăbiciune, frământări în lupta crudă cu sinele, dar şi cu dogmele seci ale societăţii care crucifică uşor. Roman al iubirii! O femeie şi-un bărbat, care-şi caută sufletul pereche. O româncă şi un german se întâlnesc în Africa şi vorbesc engleza. Mai ales vorbesc cu sufletul. Îi leagă firul roşu al iubirii, aruncându-i într-un castel al viselor. O carte în care imposibilul, devine posibil. Doboară impedimentele în pofida întregii lumi. Cartea e un tărâm al viselor, plantat în cea mai reală realitate, un loc unde au loc lucruri nelumeşti, unde realitatea îşi pierde contururile pragmatice. Lady şi Mike se înalţă într-un zbor beatific, după care tânjeşte adesea sufletul din noi, chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem.

O poveste care demonstrează că iubirea e incredibilă, nemuritoare şi invincibilă. Nu are graniţe, nici terestre, nici celeste. O îmbinare de real şi fantastic. Un fantastic care devine real pentru oricare dintre muritorii care cred că miracolul iubirii poate învinge chiar şi moartea. Întrebarea este ce se întâmplă după moarte? Există undeva şi cândva alte existenţe? Putem găsi în biblioteca ancestrală a sufletelor nemuritoare istorisirile despre vieţi anterioare? Ni le alegem după voie pe cele viitoare? Veşnica întrebare: Ce-am fost şi ce vom fi? Ce rol are soarta? De unde vine ea? Ne e dată? Ne-o alegem? Toate aceste frământări ale spaimelor omeneşti sunt învinse de atotputernicia celui mai extraordinar sentiment: iubirea. Reţeta iubirii este găsită de cele două personaje principale, Cora şi Nick. Faceţi cunoştinţă cu ei! Vă vor fi buni prieteni şi sfătuitori.

Ion Creangă ne prezintă o lume a copilăriei sale, plină de nostalgie şi de întâmplări.Oare cine nu poate să râdă când citeşte cum a prins micul Ionică, pupăza din tei şi a dus-o la târg s-o vândă. Şi apoi obiceiurile oamenilor, sărbătorile de iarnă, descrierea exactă a locurilor natale, a oamenilor ce a întâlnit. Humuleştiul lui Creangă răscoleşte amintiri plăcute din propria noastră copilărie oriunde am fi crescut. Bunătatea mamei, exigenţa tatălui, şi personalitatea eroului nostru, scot în evidenţă o multitudine de situaţii, unele extrem de comice. Apoi poveştile lui Harap Alb, ale Soacrei cu trei nurori şi a Punguţei cu doi bani exprimă o mulţime de pilde, de zicale, pe înţelesul copiilor. Această carte o recomandăm pentru toţi.

George Coşbuc se înţelege că a fost numit poetul ţărănimii. Dar înainte de industrializare când peste şaptezeci şi cinci la sută din populaţie era de la ţară oare nu l-am putea numi poetul poporului? Nimeni nu cred că a descris oamenii de la ţară şi natura mai frumos ca el. Astfel anotimpurile anului sunt cântate cu mult talent în poeziile sale pline de viaţă şi de simţăminte. Cultul aducerii aminte al celor ce s-au sacrificat pentru libertate naţională sunt cu măiestrie incondeiate de Coşbuc. Ce talent! Ce măiestrie de exprimare! Îl putem numi fără exagerare un uriaş al poeziei româneşti.

Caragiale, ah cunoscătorul de oameni, nenea Luca! Ce capodopere ne-a lăsat! Nu trebuie decât să stăm relaxaţi şi să acultăm poveştile sale pline de umor. Omul de pe stradă, cu lipsurile sale în comportament şi în vorbire, ne face să pufnim de râs. Şi întorsăturile pe care le iau povestirile sale ce la început ne lasă să credem că ar merge într-o direcţie, numai ca să descoperim plini de uimire că de fapt ne-am înşelat. De ce am râde, dacă nu de noi înşine: oamenii cu lipsurile şi contradicţiile noastre de caracter şi de comportare. Pentru Caragiale, viaţa este o piesă de teatru continuă, o comedie umană, am putea spune.

   

Mihai Eminescu, acel rege al poeziei româneşti, în opera sa ne transportă atât într-o lume de vis, cât şi călăuzindu-ne pe drumul realităţii timpurilor în care a trăit. De la poezii simple cum ar fi „doi aştri“ până la complexitatea „scrisorilor“, poeziile sale sunt uşor de înţeles şi sunt aranjate cu maiestrie. Poezia „Luceafărul“ e de o nedescrisă frumuseţe. Deasemenea „Memento mori“ este o lucrare de artă în care Eminescu prezintă nu numai istoria universală ci introduce desbaterea filozofică. Poeziile sale de amor sunt de neântrecut. Mereu înamorat şi suferind că nu-şi poate găsi femeia pe care o căuta. Poeziile sale sunt de un înţeles universal.

   

Până acum, să poată cineva citi în limba engleză toate poeziile lui Eminescu, a fost o imposibilitate. Doar se vorbea despre ele. Ei bine, acum nu mai e cazul fiindcă Petre Mamara nu numai că le-a tradus ci le-a şi rimat. Aşa că poeziile filozofice ale lui Eminescu şi acel suflet românesc pot fi savurate şi de cititorii de limbă engleză de pe tot Global Village sau Satul Pământesc. Fiindcă traducătorul e trecut de cinzeci de ani, el a pus în aceste traduceri şi o maturitate ce lipsea traducerilor anterioare. Această traducere ale poeziilor lui Eminescu este de o înaltă fidelitate.

   

George Cosbuc a mărturisit că a lucrat cincisprezece ani la traducerea operei lui Dante, şi a considerat şi versul alb sau fară rimă, înainte de a se hotărî asupra terţinei, şi într-adevăr se vede măiestria lui Coşbuc în această traducere. Am zice că Dante poate dormi liniştit că a încăput pe mâini bune. Putem spune în glumă că Dante a fost primul care înainte de a muri a fost în Purgatoriu, în Infern şi în Paradis şi s-a întors să ne spună şi nouă cum este pe acolo. Gluma la o parte, capodopera lui Dante stă mărturie sufletului italian când Italia era împărţită în ţărişoare ce se băteau între ele.

   

În această operă, Agârbiceanu înfăţişază cu deosebită măiestrie, atât situaţia din România între primul şi al doilea război mondial, cât şi mediul în care o fată de la ţară trebuia să se zbată să se ridice pe scara socială şi căile pe care ar fi putut să progreseze. Ana Muja, ne uimeşte cu tăria sa de caracter şi cu voinţa sa de a se ridica din situaţia în care se născuse. Interacţiunea dintre eroina acestui roman şi personajele secundare ne lasă să înţelegem fineţea acestei fete şi gândurile sale nobile. Dacă va reuşi sau nu, rămâne de văzut la sfârşitul acestui roman plin de inspiraţie.

   

Domnişoara Sora Preda, o frumoasă fată a unui avocat dintr-un orăşel de provincie din Ardeal a cărei portret ne uimeşte prin mulţimea detaliilor pe care Agârbiceanu ni le oferă spre a înţelege realităţile acelor vremuri. Munca grea şi dedicaţia pe care această fată le depune la poarta vieţii sperând la un viitor mai bun. Va putea ea să învingă obstacolele ce se ridică mereu în faţa ei şi să termine şcoala şi să meargă mai departe ori să-şi contine studiile ori să lucreze undeva şi să se mărite? Aceste întrebări ne intrigă până la sfârşitul romanului.Oricine o va îndrăgi pe această fată sinceră şi plină de zel.    

Calistrat Hogaş are maiestria artistică de a combina turismul cu filozofia. Citind „Pe drumuri de Munte“ avem impresia că noi inşine suntem cu el călătorind prin unele dintre cele mai pitoreşti zone ale României. şi această călătorie o facem în timpuri de demult, cu altă lume, îmbrăcată diferit de cea de azi, purtându-se diferit şi ducând un trai diferit. Hogaş ne prezintă o lume reală ce ne atrage să petrecem cu ea. Deasemenea autorul e fascinat de frumuseţile naturii de interacţiunea cu oamenii pe care îi întâlneşte pe drum şi ne fascinează şi pe noi cu voia bună ce o răspândeşte.

   

Constantin Negruzzi în acest volum de proză şi de poezie ne face cunoscută atât istoria dramatizată a descoperirii chininii cu proprietăţile ei de vindecare a frigurilor, cât şi momente din istoria ţărilor româneşti văzute prin ochii patriarhului Macarie al Antiohiei in 1652. Deasemenea istoria independenţei cantoanelor elveţiene este prezentată în „Impresii de Călătorii.“ Traducerile „Melodiilor Irlandeze“ de Thomas Moore sunt foarte reuşite, iară povestirea vieţii prinţului Antioh Cantemir este o iscusită scriere istorică. Traducerile „Baladelor“ lui Victor Hugo sunt uşor de citit şi plăcute. Satirele sunt rimate cu măiestrie şi reflectă critica la adresa purtărilor rele ale oamenilor. Această carte este o adevărată capodoperă.

În această carte, Constantin Negruzzi— acest prolific scriitor— ne încântă cu povestiri originale, cu piese de teatru de comedie cum ar fi Cârlanii, sau ne face să râdem cu hohote citind „Muza de la Burdujăni“. Şi ca să ne putem opri din râs citim „Alexandru Lăpuşneanu“ şi simţim un fior de gheaţă intrându-ne în suflet. În „Scrisori la un prietin“, autorul acoperă o varietate de subiecte: de istorie, de călătorie, de viaţă. Putem spune că Negruzzi a observat până la cel mai mic detaliu şi l-a încondeiat cu exactitate în frumoasele şi interesantele sale scrieri. Fiindcă a fost şi primarul Iaşiului şi ministru sub domnitorul Ioan Cuza, Negruzzi pune în scrierile sale şi o perspectivă a lumii văzută prin ochii unui înalt funcţionar al statului.

B.P. Haşdeu reuşeşte să aducă la lumină cu o maiestrie a rimei şi a versului unele dintre cele mai fascinante momente din istoria Moldovei, într-o scriere ce o putem numi fermecătoare. Încurajarea emancipării sclavilor ce se numeau şerbi(servi) ce a avut loc spre mijlocul anilor 1800 este evocată în Răzvan şi Vidra. Nuvela istorică Ursita ne înftişază într-un mod foarte realistic momente din Istoria Moldovei de la sfârşitul domniei lui Ştefan cel Mare, cu intrigi de la curtea domnitorului, cu descrieri ale peisajelor ce nu mai sunt, cu obiceiuri ce ne uimesc pe cei din zilele de astăzi cum ar fi iertarea unui condamnat la moarte dacă o fată se oferea sa îl ia de bărbat pe osândit... şi câte şi mai câte.

Inspirat din doina populară Mioriţa, Mihail Sadoveanu creează un roman poliţist. Nechifor Lipan merge să cumpere trei sute de oi şi nu se mai întoarce acasă.
Rămâne pe seama soţiei sale— buna Vitoria— să se transforme într-un adevărat detectiv particular, să urmeze drumul străbătut de Nichifor şi să descopere folosind cel mai înintat mod de a deduce lucrurile întâmplate după informaţiile primite de la diferite persoane pe care le întâlneşte.Va prinde ea oare pe făptaş sau pe făptaşi. Rămâne de văzut la sfârşitul acestui roman extraodinar în care se foloseşte o logică simplă. O carte uluitoare. Trebuie să ai o inima de piatră să nu îţi curgă măcar o lacrimă când Vitoria ţipă din răsputeri: Ghiorghiţăăă...

"Hanul Ancuţei", operă de maturitate, a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri şi, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a lui Mihail Sadoveanu. Valoarea incontestabilă a acestei creaţii sadoveniene constă în frumuseţea deosebită a limbii şi vraja stilistă, observaţia realistă pătrunzătoare în surprinderea destinelor omeneşti, candoarea romantică în dezvăluirea sentimentelor şi tainelor sufleteşti, cadrul de legendă şi atmosfera poetică în care se petrec faptele povestite. Volumul "Hanu-Ancuţei", al lui Sadoveanu conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc, la Hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate. Întâmplările se petrec în vreme veche, în timp mitic românesc, posibile oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor străvechi şi nu numai într-o anumită epocă socială. Povestirile au o structură epico-lirică, ilustrând participarea afectivă a povestitorilor la întâmplările relatate, iar locul de desfăşurare a acţiunii este hanul Ancuţei sau împrejurimile lui.

În „Cartea celor două vârste“ renumita autoare Liliana Ardelean ne prezintă cu o candoare ce o caracterizează, adevărul în ceea ce priveşte tranziţia relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie, de la primul minut din amorul lor, urmare a unei atracţii naturale a celor doi, până la epuizarea sentimentelor de amor şi la despărţire.
Cu talentul unic ce îl are, Lilina Ardelean încondeiază tranziţia timpului trăit de cei doi, folosind îndemânarea sa artistică şi transportându-ne într-o lume de vis. Deşi locul acţiunii se schimbă de pe un continent pe altul, dintr-o ţară în altă ţară, evoluţia sentimentelor celor doi înamoraţi continuă, culminând cu isprăvirea acestor sentimente şi ruptura firească dintre cei doi.

Această epopee rimată a eroului rege Ghilgameş ne descrie o istorie scrisă înainte de toate istoriile. Deşi multe lazulite s-au pierdut, avem totuşi norocul să înţelegem destul de bine starea lucrurilor de acum mai bine de şapte mii de ani, în adăpostul Uruk — o citadelă ce până nu demult am fi putut-o numi modernă. Eroul principal, regele Ghilgameş, intră în amiciţie cu Enkidu şi împreună călătoresc (nu în linie dreaptă) peste o mie de kilometri, până la pădurea de cedri din Liban. Acolo îl ucid de Humbaba şi taie cedrul din care a făcut o poartă pentru citadelă şi o aduc cu pluta pe Eufrat în jos.
Apoi ucid taurul ce venise din cer. Zeii decid ca Enkidu să moară pentru aceste încălcări. Ghilgameş cu inima frântă pleacă în lume şi călătoreşte peste mările de la răsărit la Utanapiştim. Acolo i se dezvăluie secretul zeilor, ce au intenţia să distrugă omenirea cu un potop. Ghilgameş construieşte o arcă şi salvează multe fiinţe.
Când descoperă secretul vieţii eterne, un şerpe îi ia antidotul ce Ghilgameş îl scosese din mare. Aşa că acum citim doar povestea lui.

Anica Suriarachi (Janaki Sooriyarachchi) este o tinără autoare şi ilustratoare din Sri Lanka.
Născută în satul pitoresc Puhulwella (nume referitor la o cascadă), şi-a petrecut copilăria cu bunicii după mamă în casa din vârful dealului înconjurată de orezării într-o parte şi în cealaltă parte de o plantaţie de cauciuc. A scris de când avea opt ani şi până acum are scrise 135 de poveşti pentru copii. Ilustraţiile sunt deasemenea ale ei. Anica este funcţionară la Banca Sampath, însă timpul ei liber l-a consacrat copiilor, pregătind poveşti noi şi interesante. Are şi o editură numită ‘Publicaţia Tikiri’ unde publică cărţi pentru copii. Pentru prima dată publică în limba română, cu Globusz.com
Traduse de Petre Mamara (vezi la Globusz.com/Despre Noi)