Dacă nu ai prieteni, te poţi considera un om sărac. Este o frază comună, care, unora, le-ar putea stârni un zâmbet condescendent. Dar nu au dreptate.

Eu, după ce am fugit din România, nu am vrut să mă mai întorc niciodată. Am suferit prea mult şi evitam cu străşnicie amintirile acelea apocaliptice pentru mintea şi sufletul meu. Dar soarta este soartă. Mi-a scos în cale un prieten. De fapt, o prietenă. Din România. Lucrând împreună pentru Globusz şi cunoscând-o mai bine, i-am mărturisit într-o zi că, dacă în România mai există oameni la fel ca ea, merită să vin în ţară.

Replica nu s-a lăsat aşteptată: „Oameni sunt destui, dar tu nu pentru asta trebuie să vii. Tu trebuie să vii în primul rând pentru bătrânul tău tată, care, ca să te vadă, la 92 de ani, trece graniţa în Ungaria. Nu că i-ar fi greu, deşi probabil că fiziceşte îi este, dar gândeşte-te dacă nu cumva acest om batrân nu are o ultimă mare dorinţă: să-şi vadă fiul ACASĂ. Să-i treacă pragul casei lui. Să-l strângă în braţe stând cu picioarele pe pământul bătătorit de pasul strămoşilor.”

Nu am avut nevoie de nici o săptămână până când, împreună cu soţia mea, am aterizat în România. Nu am putut să stăm mult, dar l-am văzut pe Tata acasă şi mi-am reîntâlnit prieteni din copilărie şi colegi de şcoală.

Soţia mea, care a colindat aproape întreaga lume, a conchis că cei mai frumoşi bărbaţi din lume sunt românii. În acelaşi timp şi cei mai prietenoşi şi calzi oameni. Iată cum este văzut românul prin ochii unei japoneze, fiindcă soţia mea este din Japonia.

Cât despre Tata, nu am vorbe destul de potrivite să spun cum s-a simţit. A mers cu noi peste tot. A avut energie suficientă. Faţa-i era toată numai o lumină. Îi râdeau ochii şi avea atâtea poveşti de spus. Chiar şi amintiri din război. Din patruzeci de oameni, într-o ambuscadă, au scăpat doar doi cu viaţă. Unul a fost el.

A venit împreună cu noi de la Oradea până la Timişoara, doar ca să nu piardă nici o clipă de a sta lângă noi, de a ne privi, de a ne simţi. În puţinul timp de când ne avea alături, întinerise. Se mişca precum un june, deşi se sprijinea în umbrela care-i servea drept băţ. Fudul, Tata!

Am luat prânzul la un restaurant, unde s-a simţit în elementul lui. Şi-a permis luxul şi plăcerea unui păhărel de coniac şi s-a tratat cu o ciorbă de burtă excelentă, dreasă cu ardei iute şi usturoi din belşug, după care, o cafea şi o ţigară au însemnat plăcerea supremă. Lucruri interzise cu desăvârşire de către medici. Dar, pentru el, nimic nu a mai contat. Era cu noi. Era cu noi la masă. A călătorit cu noi.

Am vizitat Mica Vienă, sau Oraşul Florilor, cum i se mai spune Timişoarei, şi am făcut o mulţime de fotografii. Am vizitat Piaţa Operei, locul central al Revoluţiei Române, am stat pe treptele Catedralei, unde au murit copii-eroi, apoi am intrat în sfântul lăcaş şi l-am admirat, după ce, numai cu câteva minute înainte, am rostit în gând o rugăciune de mulţumire că mă aflu acolo, în mica bisericuţă din lemn, veche de sute de ani, din curtea Mitropoliei Banatului.

Ne-am plimbat mult şi am văzut multe: prima lampă de iluminat electric stradal din Europa, din faţa Palatului Huniade, primul tramvai tras de cai din Europa, statuia lupoaicei cu Romulus şi Remus şi câte altele.

Dar cele mai de preţ imagini mi-au rămas în suflet.

La plecare, m-am simţit mult mai bogat şi mai împlinit decât la venire. Un om îmbogăţit.

Am lăsat în urmă un bătrân Tată fericit şi împăcat, precum şi un prieten drag.

Am mai câştigat ceva: o dorinţă. O dorinţă care nu va rămâne o simplă dorinţă. O să-mi fac o casă a mea în România. Pentru zile senine.

Ştefan Motz

Director general al Editurii Globusz