Avem moştenire o vorbă a celor ce-şi petrec veşnicia în pământul României: „Nu da , Doamne, omului cât poate duce!”

Ţrrr... Sună telefonul. Răspund:

-Da!

-Lilişoru, am un mare necaz, se aude o voce pierită, sugrumată, sincopată, oprită în gât, fără strop de vlagă, atât de fără de putere, încât pare plată, chiar indiferentă. Parcă ar vorbi despre altcineva, deşi a spus clar „Am un mare necaz.”

-Fiica mea... Ştii, eu... sunt a...cum la reanimare.., ştii... la spital.

-Ce s-a întâmplat?

-Nu... ştiu. S-a enervat... foarte tare... A făcut... comoţie... cerebrală. E... e cu tot... felul... de aparate. Spun pe aici că, eventual... un neurochirurg... nu ştiu. Acum o aştept pe verişoara ei.., care e doctoriţă aici.., să văd. Să văd... ce-mi spune.

-Imediat o să vorbesc cu şeful clinicii. Este un băiat bun, un profeniosit de excepţie. O să aflu exact şi te sun. Stai liniştită, o rezolvăm noi, mă reped ca o negândită.

-Alo! Dragul meu, este la voi o pacientă adusă azi noapte cu salvarea. Comoţie cerebrală. Comă, se pare gradul patru...

-Da, ştiu. Am vorbit azi dimineaţă despre caz la raportul de gardă. Am şi văzut-o. Din nefericire, nu este nici o şansă. Îmi pare tare rău! Este atât de tânără!

- Nu se poate interveni chirurgical? Să vorbesc cu profu’?

-Nu are rost. Este o hemoragie întinsă. Creierul e deja mort. O ţinem numai cu aparatele. Dacă le-am scoate, s-ar termina imediat. Aşa, depinde cât mai rezistă cordul.

-Chiar nu-i nici o şansă?

-Nu. Acum eu sunt în avion, plec la un congres, puteţi da telefon la înlocuitoarea mea, ca să vă ţină la curent cu evoluţia, dar finalul este sigur. Doar momentul nu-l putem aprecia exact.

-Mulţumesc mult şi... drum bun!

-Alo, Nina! Am vorbit. Draga mea, trebuie să-ţi spun: pregăteşte-te pentru ce este mai rău.

Parcă aş fi sfârtecat din propria carne, fiecare vorbă. Dar ce să fi făcut? Mă simţeam mai mult decât un călău.

-Da. Bine. Vine şi verişoara ei. Poate o minune dumnezeiască! Trei copiii! Cel mai mic nu are nici trei ani. Ce-o să mă fac?!

A rostit ”bine”. Dumnezeule, mare!. A zis „bine”.

Cum nu ne dăm seama în zile normale, când ne plângem de milă din te miri ce nimicuri, pe care le socotim un cap de ţară, că un „bine” ca acesta este capabil să iradieze o disperare chioară? Disperare generată de o catastrofă, dar pe care nu putem să nu o amestecăm cu o ideie de speranţă. Vagă. Atât de vagă, încât nu crede în ea nici cel care o are, dacă chiar o are şi nu-i o prefăcătorie de autoinducere voită în eroare, în încrâncenarea agăţării de paiul înecatului. O speranţă, nonsperanţă. Dar speranţă. Uneori însă, această speranţă-nonsperanţă este cum este, fiindcă e ori neputincioasă, ori perfidă. O perfidie prin care îţi rânjeşte soarta.

Pe Nina, iremediabilitatea sorţii percepută, în atari momente, doar instinctiv, precum un animal care stă în gardă, simţind prezenţa invizibilă a atacatorul care-i dă târcoale, o făcuse să-şi recapete fluxul vorbirii. Unul repezit, ca şi când vorbele se împingeau una pe alta, ca să ajungă mai repede la rând, fiindu-le frică altfel că vor rămâne de căruţă, nerostite.

-Lilişoru, s-a terminat ieri la ora trei.

Niciodată altcând nu m-a numit aşa. Îmi trecea prin minte că nevoia de măngâiere, de alinare, de refugiu, da salvare, de fugă din prezent, i-a dictat inconştientului ei să emită alintul pentru altcineva, ca şi când aceasta s-ar întoarce cu efect de bumerang şi asupra ei.

Vestea a rostit-o cu glas egal, parcă detaşat de toţi şi de toate. Apoi a irumpt cu o nelinişte de nivel paroxistic:

-Acum că am pierdut-o şi pe ea, ce mă fac cu copiii? O să-i iau la mine. Să vedem ce va face tatăl lor. O să facem cu rândul, ca să fim cu ei. Cu cel mai mic, mai ales. Dar şi cu ceilalţi. Tot copii sunt încă. Chiar şi feţiţa. Cea mai mare. Şaptesprezece ani. Anii viselor.

Ce însemna acel „şi” din „Am pierdut-o şi pe ea”, n-am putut să decodific. Pe cine şi câte o mai fi pierdut femeia acesta? Când a spus-o, a spus-o de parcă trăgea după ea carul Lumii, cu toate poverile ei.

Nu am fost în stare, eu vorbăreaţa, să găsesc ceva de zis. Mă bâlbâiam în propria-mi minte şi nu am putut să încropesc nimic. Ce pot nişte vorbe la un asemenea necaz? Speram din tot sufletul să mă simtă, nu să mă audă.

Ca un falset, mi-am zgâriat propriile timpane cu un cât se poate de fad:

-Dacă pot să te ajut cu ceva...

-Bine, Lilişoru, mai vorbim.

„Bine” devenise laitmotivul vorbelor de circumstanţă, ieşite dintr-un automatism activat atunci când nu mai ştii ce ai de făcut nici cu tine însuţi, dar mai să le faci faţă şi altora. De fapt nici nu-ţi mai pasă, nici de tine, nici de alţii. Nu-ţi pasă, nu pentru că eşti nepăsător, ci pentru că esţi mai dărâmat decât după un cutremur de zece grade. Eşti dărâmat şi ai rămas la pământ, total anesteziat din cauza durităţii prea peste măsură a loviturii. Dar, tu ai rămas. Ai rămas, deşi ai fi vrut să poţi face schimb. Dar nu poţi.

...Căile Domnului...

Nu da Ninei, Doamne, cât nu poate duce!

Arată-i, rogu-te Doamne!, calea ca să poată duce!

L.A.