|
|
Catalogul editurii
Mihai Eminescu (1850-1889), poetul nepereche, poetul naţional, aduce literatura română alături de marile literaturi ale lumii. Ultimul mare romantic european se formează în centrele culturale ale vremii, Viena şi Berlin, dar nu uită nicicând zestrea culturală a ţării. În puţinii ani de creaţie artistică, 1867-1883, el ridică un monument, asemenea lui Goethe care o face, însă, în şase decenii de activitate. Subtil şi inefabil, stăpânind limba ca nimeni altul, Eminescu deschide perspectivele unei noi expresii, iar secolul ce va urma îi poartă cu străşnicie amprenta. Lirica eminesciană este o bogată înlănţuire a folclorului cu literatura cultă autohtonă şi europeană.
Gingaşa „Somnoroase păsărele”, subtila „La steaua...”, melancolica „Pe lângă plopii fără soţ”, alături de cadenţa clasică a „Scrisorilor”, ori de perfecta melodie a „Odei în metrul antic” se împletesc într-un inimaginabil statut artistic în „Luceafărul”. Drumul poetului spre lumea eterică şi nepieritoare a cuvântului-idee-imagine este şi poate fi urmărit în volumul de poezii.
Prozatorul Eminescu este deschizător de drumuri în proza fantastică. Deseori textul este încărcat cu detalii peisagistice romantice care amintesc de subtilitatea vremurilor sale. Frumuseţea limbajului nu piere nici în proză, chiar dacă epicul este dominant, melodicitatea eminesciană se recunoaşte. Interesante sunt „Avatarii faraonului Tla”, „Cezara”, „Sărmanul Dionis”, considerate nuvele, precum şi romanul „Geniu pustiu”. Filosofia, de care prozatorul se simte foarte legat, străbate textul şi lămureşte întâmplările prin care trec eroii. Atmosfera este întotdeauna misterios-romantică.
Cu Mihai Eminescu ne aflăm în compania marilor creatori de literatură ai lumii, o invitaţie la a savura perfecţiune.
|
|
Ion Creangă (1839-1889), mare clasic, alături de Eminescu, Caragiale, Slavici. Este cunoscut prin „Amintiri din copilărie” şi poveşti ori povestiri. Lumea satului natal, Humuleşti, este atent rememorată în amintiri. Eroul este un copil, vârsta fericită îşi povesteşte drumurile şi întâmplările. Se nasc, rând pe rând, scene de familie, scene de la şcoală sau biserică, zile lungi de vară sau de iarnă, obiceiuri de sărbători, toate cresc sub ochii cititorului, proiectând figura lui Nică, feciorul Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei, nepotul lui David Creangă.
Satul însuşi este personaj, alături de copilul cel năzdrăvan.
Capacitatea verbală a scriitorului este grandioasă, frazele sale sunt atât de melodice şi ritmate, încât se pot rearanja în versuri, asemenea poeziilor moderne. Cartea invită la visare despre copilărie, dar şi la ascultare, asemenea poemelor antice. Ea aduce cadenţa şi muzicalitatea, descoperind inepuizabila rezervă a limbii române.
|
|
|
Ion Luca Caragiale (1852-1912), prozator şi dramaturg, fin observator al lumii din vremea sa. „Momente şi schiţe”, adevărate monumente de artă literară, cum aprecia un contemporan, propun cititorului o lume plină de eterna alergare după bunăstare. Personajele sunt avide de prestanţă socială, dar mizerabile în viaţa lor reală. Ele conturează un adevărat univers caragialian. Opera sa este o sinteză a realului social şi în piesele de teatru, „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”, savuroase comedii. Caragiale este şi autorul unei drame, „Năpasta”, şi al unor foarte reuşite nuvele fantastice, care îmbogăţesc peisajul literaturii române, propunând drumuri noi, în special nuvelistică. Caragiale rămâne cel mai mare autor dramatic şi greu egalabilul autor al schiţelor. Literatura absurdului, prin „La poştă”, „Căldură mare”, îşi are sorgintea în textele sale epice.
|
|
|
Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii povestitori în şirul de la Neculce, la Creangă. Opera sa este vastă, cuprinzând povestiri, nuvele, romane. Limba sadoveniană conţine notele din partiturile marilor artişti. Până şi virgulele cântă! Printre capodopere: „Hanu Ancuţei” şi „Baltagul”.
Prima este o suită de povestiri, având ca centru de acţiune un han, loc idilic, de întâlnire a diferitelor categorii sociale: călugări, zodieri, haiduci.
Fiecare e invitat să povestească o întâmplare care l-a marcat. Poate fi asemănată această suită cu un decameron.
„Baltagul” este romanul care îşi are originea în balada Mioriţa şi alte texte ale folclorului românesc. Drumul eroinei Vitoria Lipan în căutarea soţului pierdut este o iniţiere în jertfă şi durere. Aflăm ce valori morale domină lumea de cremene a muntelui, ne simţim îngenuncheaţi de puterea unei femei al cărei crez este „cine nu cearcă, nu izbândeşte”. Frumuseţea limbii, armonia, tinzând spre perfecţiunea frazei, sunt mostre în plus care ne impulsionează spre a citi şi a gândi despre lumea lui Sadoveanu.
|
|
Calistrat Hogaş (1847-1917). „În munţii Neamţului” şi „Amintiri din călătorie”, cele două părţi care formează „Pe drumuri de munte”, vădesc un talent livresc, un homeric crescut la izvoarele culturilor greacă şi latină. Povestitorul este un „minor mare” spune George Călinescu, întrucât cărturarul Hogaş se străduieşte să fie scriitorul, adică artistul. Plăcerea lecturii, capcanele culturale, alături de umorul suculent creează valoarea textului. O excursie în munţi este o ocazie de a întâlni specificul locului, dar şi de a-ţi reaminti că izvoarele culturii sunt cele învăţate la şcoală. Este un jurnal de călătorie demn de a fi citit exact precum se priveşte o pictură, cu atenţie.
|
|
|
Alexandru Macedonski (1854-1920) are o carieră artistică neobişnuit de fecundă, dar inegală, de la poezia socială,
la poezia cu formă fixă, de la romanticele „nopţi”, la dramaticii psalmi. Scrie şi proză, deloc neimportantă, dar mai puţin cunoscută. Macedonski este în chip preponderent un vizual, iar rondelurile sunt un „teren” fertil pentru această calitate artistică, relevată pregnant în Rondelurile rozelor, al cupei de Murano, al Parisului-iad etc. Nopţile sunt izvorâte din romantismul francez, dar originalitatea este de necontestat. Se poate vorbi şi de o simbolistică a discursului liric în „Noaptea de decembrie”. Poetul este, fără discuţie, un creator de prestigiu.
|
|
|
Constantin Negruzzi (1808-1868), scriitor într-o epocă de mare efervescenţă culturală, este cunoscut ca poet, prozator, dramaturg, publicist. Traduce cu iscusinţă. Călătoriile sunt marcate în pagini memorabile din opera sa, autorul reuşind să împletească informaţia documentară cu emoţia stârnită de peisaj. Personalităţi ale unor epoci, precum Antioh Cantemir, impresionează prin acurateţea tabloului socio-istoric în care apar. Diversitatea discursului său poate fi remarcată şi la nivelul operelor dramatice. Comedia „Muza de la Burdujani” intră în concurenţă cu „Scrisori la un prieten”, iar proza epistolară reliefând acelaşi suculent umor. Negruzzi rămâne un mare scriitor prin nuvela „Alexandru Lăpuşneanu” (1840), care este un text de cea mai înaltă artisticitate. Fantezia romantică se împleteşte cu observaţia realistă, limba se mlădiază, oglindind pasiunile şi gândurile personajelor, oferind cititorului o lume autentică, vie.
|
|
Dimitrie Bolintineanu (1824-1872), o viaţă dăruită scrisului, unul dintre scriitorii cei mai prolifici, preponderent romantic, dar influenţat, ca multi altii, şi de clasicism, într-o literatură în plin avânt naţional, în jurul anului 1848. Este foarte cunoscut prin baladele istorice publicate în „Legende Istorice”, poezii care, prin melodicitatea lor, vor intra în circuitul popular. Mari domnitori precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul se vor proiecta în discursul liric constituindu-se într-o memorie colectivă istorică, plină de viaţă. Actualitatea ideilor se va răsfrânge asupra generaţiilor de cititori.
|
|
|
George Bacovia (1881-1957) este cel mai mare poet simbolist român şi unul dintre marii simbolişti europeni.
Poezia sa este adepta corespondenţelor simbolismului: muzică şi culoare, imagine şi sunet.
Toate se întrepătrund învăluind simbolul: picturalul,
audiţia colorată
se alătură spleenului,
plictisului provincial, umidităţii morbide, zăpezilor ucigaşe. Discreţia durerii alternează cu viziunile infernale ale oraşelor ce ucid suflete, cu încetul.
Odăii familiare i se opune spaţiul închis şi sufocant al cavoului, parcul, saloanelor.
|
|
|
George Coşbuc (1866-1918) este numit „poetul ţărănimii”, pentru că, în poezia sa, se întâlnesc satul şi oamenii lui, lucrătorii pământului, ţăranii. După câteva decenii de melancolie imitativ eminesciană, glasul ardeleanului se răsfrânge viguros, de aceea se scrie despre energetismul prozei coşbuciene. „Balade şi idile”, volum de referinţă, include, parcă, un testament artistic: viaţa satului, dragostea flăcăilor şi a fetelor, bucuria nunţii ca început de viaţă social matură, durerea abisală a despărţirii şi a morţii, frumuseţea eternă şi particulară a anotimpurilor, trăirea în istorie şi jertfa: „Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”, „Vara”, „La oglindă” etc.
George Coşbuc, pasionat traducător al unor mari opere universale. „Divina Comedie”, este una dintre ele. Traducerea rămâne şi astăzi ca o valoare pentru cultura română, făcând cunoscută lumii noastre, româneşti, una dintre marile realizări ale literaturii universale.
|
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), personalitate complexă, asemenea lui Dimitrie Cantemir, George Călinescu, Mircea Eliade, este un adevărat geniu al culturii române: poet, prozator, dramaturg, publicist, istoric şi lingvist, folclorist, scânteietor în toate, de aceea, când lăudat, când blamat. „Răzvan şi Vidra” (1867) este o piesă istorică în care se conturează un moment dintre cele mai ciudate ale istoriei Moldovei: suirea pe tron a ţiganului Răzvan, ajutat de urmaşa unei vechi şi puternice familii boiereşti, Vidra, nepoata lui Moţoc. Idealuri, pasiuni şi ambiţii, care sunt etern umane, se regăsesc în personaje ale secolului al XVI-lea.
Un roman istoric ciclic, proiect de ţinută gravă, cu titlul „Copilăriile lui Iancu Moţoc”, din care nu a apărut integral decât prima parte, este „Ursita”. Acţiunea se desfăşoară în ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare şi începutul altor domnii, într-o vreme tot mai tulburată istoric şi politic: viaţă descoperită dintr-o extraordinară documentaţie a istoricului Haşdeu şi imaginată de artistul ce nu se dezminte.
|
|
Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), istoric şi filolog, „face” începutul poeziei premoderne româneşti. El se apleacă şi asupra folclorului autohton. Om cultivat, încearcă, în versuri, tonurile curate ale poeziei de dragoste. Renumit este „testamentul urmaşilor mei Văcăreşti...”. Poezia „Într-o grădină” este o primă lumină lirică autentică; ...„Zării o floare ca o lumină”, vers demn de mari poeţi, anunţă fiorul liric al secolului ce va urma, al XIX-lea.
|
|
|
Tudor Arghezi (1880-1967), primul mare poet după Eminescu. Aduce în discursul liric un vocabular nepoetic. Este autor al esteticii urâtului, pe care-l poetizează. Abordează o nouă sintaxă poetică, realizând o operă fără egal, foarte comentată în epocă. Timp de mai mult de şase decenii lasă amprenta spiritului său proteic: între lirica socială a marginalizaţilor, „florile de mucigai”, şi lirica erotică, Creioanele, între literatura căutării „puiului de înger”, „Duhovnicească”, „Între două nopţi” şi literatura „boabei şi a fărâmei”, Prisaca, poeziile pentru copii şi nu numai, creşte crezul artistic copleşitor al celui care a iscat „frumuseţi şi preţuri noi”.
|
|
|
Ion Agârbiceanu (1882-1963) este autor de romane şi nuvele.
El zugrăveşte intelectualitatea satelor şi orăşelelor din Ardealul zonei munţilor Apuseni.
Discutarea problemelor morale formează centrul scrierilor sale. Preoţi, notari, doctori caută adevărul şi se supun vitregiilor timpului. Romanul ''Arhanghelii'' este cea mai cunoscută operă a sa. ''Domnişoara Ana'' propune un personaj mai feminin care se luptă pentru ascensiunea pe scara de valori sociale a timpului. Ana Muja este o fiinţă în luptă cu propriul destin. „In pragul vietii”, eroina Sora Preda este şi ea angrenată în aceeaşi obstinată luptă cu sinele şi cu închistarea socială în care trăieşte. Se observă că discutarea problemelor morale formează centrul de interes al lecturii.
|
Catalogul editurii
|
