DAN MIRCEA CIPARIU s-a născut la 7 septembrie 1972 în Bucureşti. Este absolvent al Şcolii Superioare de Jurnalistică din Bucureşti şi licenţiat al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Debutează în presa literară în 1988 (SLAST), debutul editorial se petrece în 1999, cu volumul „Hai să ne-ntâlnim pe site sâmbătă seara” (Editura Libra). Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, este preşedintele secţiei de poezie - Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. În 2007, volumul său de poeme „Tsunami”, Editura Brumar, 2006, a primit Premiul Asciaţiei Scriitorilor din Bucureşti.
La aşa un palmares, este greu să mai vorbeşti doar despre una dintre cărţile acestui autor, şi anume, Tsunami. Ceea ce ar putea fi spus, este un îndemn de a citi, pentru a vă umple clipele cu delectare poetică.

Tot mai frecvent se aude o propoziţie descurajantă: „Oamenii nu mai citesc cărţi.” Cine şi cum a furat această delicioasă petrecere a timpului şi a dezghiocării minţii către cultură şi instrucţie, nu se mai întreabă nimeni. Precum nimeni, sau aproape nimeni, nici nu încearcă să caute soluţii de revigorare a acestei preocupări, în ton cu gusturile şi tentaţiile vremurilor, în funcţie de invadarea vieţii în mod preponderent de interese materiale, în pofida celor intelectual-spirituale.
Cu toate acestea, Cornel Ungureanu, cu spiritul său iniţiator, găseşte o cale prin care să atragă spre deschiderea unei cărţi, şi nu orice carte, ci una al cărei titlu, văzându-l, ar putea să aibă proprietatea de a respinge: Istoria Literaturii. Numai că, un singur cuvânt strecurat în titlul cărţii, suscită din start, interesul. Când ţi se oferă „Istoria Secretă a Literaturii Române”, în minte se declanşează un clic care pâlpâie de curiozitate. Ce anume pot însemna secretele pe care le adăpostesc aceste pagini: mici can-canuri, bârfe ascunse, lucruri ţinute secret... Cititorul va fi surprins să constate că nici un fel de impietate nu se regăseşte în texul lui Cornel Ungureanu. Totuşi...
Se regăsesc, însă „vârstele erotice”, „vârstele pornografice” ale literaturii, morţi suspecte ale unor scriitori controversaţi, rolul masoneriei în viaţa scriitorilor, un pic de implicare a unora în spionaj, inflünţele politicului şi multe altele presară sare şi piper peste datele seci de istorie literară, aşa cum a fost concepută ea până la ideea lui Cornel Ungureanu, aceea de a scociorî în adâncuri şi a scoate la lumină idei şi fapte care se leagă între ele, se întrepătrund, se inflünţează, aşa cum este şi firesc să fie, de altfel. Le leagă şi le analizează cu seriozitate, profunzime, dar şi cu ironie uneori, sau cu umor subtil alte ori, fără a altera, însă, valoarea unei istorii literare care conţine toate datele necesare pentru a o consacra ca pe o carte întocmită cu maximă seriozitate şi competenţă de veritabil critic literar.
Cartea lui Cornel Ungureanu, „Istoria Secretă a Literaturii Române, este una dintre acele cărţi pe care, odată ce ai pus mâna, nu o mai laşi până ce nu ai întors şi ultima filă. Este o carte care „te ţine”. Te ţine şi pentru plăcerea cititului şi,... (culmea), cea a învăţatului. Cei care au examene de literatură, pot să se relaxeze, învăţând. Pe cuvânt!

Când spui sau auzi ROBERT ŞERBAN, mintea face rapid conexiunea către un punct de cultură. Fie că este critică literară, fie că este gazetărie, fie că este televiziune sau radiou, fie că este artă plastică în toate formele ei, fie, mai ales, subliniat, mai ales, autor de literatură. În special poezie. Robert este prin excelenţă poet.
El repetă de câte ori are ocazia: „Mie îmi place să cred că şi astăzi poezia mai are putere de seducţie.” Şi poezia lui are această putere. Are puterea modernităţii şi modernismului atât prin tematica înscrisă între graniţele actualităţii, cât şi prin forma de exprimare şi expresie. Un limbaj uneori criptic, uneori atât de cotidian, încât vizează extravaganţă ostentativă, sensibil alteori, până la patetism. Paleta cromaticii poeticului lui Robert Şerban este impresionantă.
Farmecul contrastelor, al non falsei pudori, al unei sincerităţi debordante privitoare la sentimentele umane în manifestarea lor de alcătuire în mateie sub formă de trup, în sfârşit acel farmec aparte al nonconformismului, captivează fără drept de apel. Caracterul actual al poeziei sale îmbracă diverse forme, care merg până la absenţa clasicei şi uzitatei folosiri a semnelor de punctuaţie. Şocant, la început, procedeul permite însă cititorului să-şi descarce propria fantezie, decodificând o diversitate de sensuri proprii prin stabilirea virgulei, punctului, semnelor de întrebare sau exclamărilor şi mirărilor, plasând astfel textul poetului în sfera de valori a propriei conştiinţe.
De fapt, dincolo de provocarea existentă în titlu „Odyssex”, care suscită indubitabil o stare de trepidaţie specifică, autorul este un sensibil, un tandru, de o tandreţe aparte, în felul lui. Se simte în fiecare vers arcul electric care scurtcircuitează existenţa protagoniştilor, bărbat şi femeie, sau femeie şi bărbat. Citind, se simte dogoarea lavei incandescente din actul dragostei, care este de fapt, originea lumii. Nu e magnific?

Volumul Majuscule. Minuscule. - Incursiuni Literare - semnat de Daniel Vighi este o „adunătură” de articole, critică literară, eseuri, studii, reflecţii literare sau culturale publicate sau nu. Această „adunătură” este, însă, o preţioasă colecţie de rânduri scrise, oferite minţilor deschise spre analiză, sensibilitate, reflexie, înţelegere a tot şi a toate, sub varietatea lor incredibilă, pe care viaţa ni le oferă la fiecare pas şi, pe care, unii sau alţii le-au transformat în arta sacră a cuvântului.
Daniel Vighi se apleacă asupra lor cu interesul nesătul al analistului, al băgătorului de seamă, încă de prin anii numiţi optzeci şi până când se trece binişor de graniţa noului mileniu.
„Ce nevoie avem să ne pierdem vremea cu vechituri?” vor pufni unii.
„Pentru că, până nu citeşti Biblia, nu te poţi declara un ateu adevărat, fiindcă vorbeşti în necunoştinţă de cauză.”, ar putea veni un răspuns foarte avizat.
A citi ceea ce a scris cu ani în urmă Daniel Vighi, înseamnă a deveni în stare să pătrunzi atmosfera şi condiţiile, atât pe cele posibile, dar, mai ales pe cele imposibile, care au dominat acele vremuri. Cenzura, presiunile, limitele şi modul în care, sărind peste, ca un cal la cursa cu obstacole, oameni cu pană înzestrată au reuşit să treacă.
Astfel suntem purtaţi de la cenaclul „Pavel Dan”, către proza scurtă, de la poezie, la carte universitară, cum ar fi cărţile profesorului Eugen Todoran, la ale cărui cursuri studenţii rămâneau, literalmente, cu gura căscată, nepăsându-le că până şi pauza a trecut de mult.
Acest volum ne plimbă de la Blaga, la Eliade, de la culturi, gnoze şi religii, la tendinţe şi direcţii înoitoare cu izul lor de praf de puşcă al revoluţionarismelor.
Istoria antică, cu valorile ei de cultură, de minţi luminate, de filozofii care nu s-au plecat veacurilor, nu este uitată, după cum, printre altele, răsare şi ideea destinaţiei operei literare.
Fiecare text şi titlu atinge un autor, o carte, o epocă, o deprindere, o viziune, o atitudine, o influenţă, o putere carmică.
Moralul şi imoralul, tradiţia şi modernitatea, cu graniţa nedefinită dintre ele, sunt alte puncte rămase nevralgice în critica literară dintotdeauna, pe care Daniel Vighi nu le ocoleşte, ci le ia pieptiş, într-un sistem propriu de abordare, uşor, plăcut, lin şi alunecos precum catifeaua de mătase.
Dacă socotiţi că aţi dori să simţiţi atingerea ei, deschideţi paginile acestei cărţi şi cufundaţi-vă în mângâierea ei de adiere primăvăratecă. Adăpostiţi printre rânduri, va fi revigorator. Veţi trăi ce-a fost, ce este şi... intuirea a ceea ce va putea fi.

Publicarea  sub egida Editurii Globusz a cărţii Pe aripile cuvântului, scrisă de Mitropolitul Nicolæ Corneanu, va stârni, probabil, mirarea multora dintre cititori. Aceasta, datorită profesiei, funcţiei şi rangului pe care îl deţine autorul.
Trecând peste acest aspect, considerăm că acest volum vă oferă unul dintre cele mai de valoare texte pe care le-am publicat până în acest moment.
De la verbul care curge cu naturaleţe, de la cuvântul fluid, plasat cu dexteritate în fraza care „te ţine” să nu poţi lăsa cartea din mână, până la, pe alocuri, umorul fin şi, uneori, chiar o ironie extrem de subtilă, o ironie binevoitoare, nici pe departe gratuită, ci îmbibată de învăţătură, cartea este un adevărat regal pentru cititor. Un regal lingvistic, care este montat pe suportul unui conţinut dens în informaţie şi cultură. Tematica abordată este, în esenţa sa, axată pe subiecte religioase, sau, care au strânsă legătură cu această sferă a existenţei umane. Ceea ce dizlocă această scriere din şirul lung al cărţilor care au la baza structurii lor teme sau preocupări care vizează religia creştină, este modul absolut unic şi deosebit de armonios în care autorul îmbină învăţămintele şi preocupările bisericii cu aspecte ale vieţii laice, pe care o trăim cu toţii, evident neputându-ne dispensa de ea.
Problematica este variată şi interesantă, cuprinzând, spre exemplu, dezvăluirea unei  accepţiuni diferite a vinovăţiei lui Iuda, accepţiune mai puţin cunoscută şi înţeleasă, sau viziunea asupra perceperii modei feminine în diferite epoci istorice precum şi în concepţia părinţilor bisericii,  dar şi comentariul blajin acidulat, învăluit în acelaşi timp într-o tonalitate de regret şi tristeţe adâncă, la adresa nou apărutelor Crăciuniţe, care banalizează visul miraculos al copiilor în Moş Crăciun, furându-le copilăria şi inocenţa, sădindu-le în suflet primele noxe ale scepticismului. „Medicina şi morala creştină”, precum şi „Eminescu şi religia” sunt titluri de capitol destul de surprinzătoare, ca să incite curiozitatea în mod deosebit, zgândărind dorinţa de a afla răspunsuri.
Trebuie să vă mărturisesc faptul că eu, citind cele scrise de I.P.S.S. Nicolæ, am găsit multe şi pertinente răspunsuri, răspunsuri dătătoare de linişte şi împăcare.
Punând cartea pe noptieră, după lectura ultimei pagini, mi-am simţit sufletul împăcat. Împăcat cu mine şi toţi ceilalţi. Pentru că am înţeles. În sfârşit, am înţeles!

CUBUL SFERIC, iată un titlu care intrigă şi suscită curiozitatea, de la bun început.
A asocia arta scrierii cu elemente ale celei mai abstracte dintre ştiinţe, matematica, cu a ei fascie, geometria, cu toate acele semne, semne care, minţilor poetice, în general, le pot părea cabalistice, este, fără doar şi poate, un curaj demn de invidiat.
Scrierea lui Octavian Miclescu demonstrează că totul este posibil.
Fascinat de ceea ce înseamnă sentiment şi trăire umană, autorul îşi preschimbă gândirea în versificaţii uneori stranii, uneori mai uşor de penetrat şi surprinde prin crearea de imagini neaşteptate, chiar şocante, prin unicitatea lor. Jonglează cu dexteritate între concret şi abstract, între real şi ireal, între posibil şi împosibil, toate acestea fiind înăbuşite de opacitatea unei pâcle care posedă o undă de bacovianism.
Octavian Miclescu se mişcă cu dezinvoltură şi vioiciune meşterind imagini aparent absurde, părând că i se poate percepe tresărirea fiecărei circomvoluţii care emite un nou gând.
Descoperindu-se astfel, se lasă dezgolit şi se expune în faţa semenilor, în toată goliciunea lui, târând pe urme-i cohorta caracteristicilor umane. Nuditatea este traversată de accente de puritate, dar care nu arareori se lasă invadată de mâzga îndoielii, a întrebărilor, care sunt mai adesea ficţiune, decât adevăr, o ficţiune care vizează un scenariu de science-fiction.
Cum suntem de fapt? Cum ne vedem noi, sau cum ne percepe un extraterestru? Aceasta este întrebarea!
Vă preocupă? Un posibil răspuns poate fi găsit în Cubul Sferic.

Ca să scrii aforisme, este necesar să ai cultură, să fii ceea ce se cheamă un om citit şi cult. Astfel este VICTOR MARTIN. Este cunoscut în literatura română actuală ca autor de aforisme, dar nu numai. Iată că vol. CURCUBEIE DE CIOCOLATĂ, o carte de poezie, vine să o demonstreze.
Răsfoind pagină după pagină, te cucereşte profunzimea ideilor, dar şi modul în care este expusă în versuri. Stilul se manifestă prin combinaţii şi jocuri de cuvinte uluitoare, pe care doar un talent deosebit le poate îngemăna,ca să redea adevăruri de neatins: „implementăm tirania cireşului în floare la ureche / în dictatura vorbei goale.”

„Priviţi ce logic pare să trăieşti lângă apă!
Apa trece; tu, de piatră rămâi.”
„...şi n-am găsit nici o fisură
În zidul pe care îl loveasc cu capul bunei speranţe,”

Ideile, după cum am spus, excelează prin profunzime şi multitudine: timp, iubire, interese, necinste, moarte, mită, prefăcătorie, pierderea identităţii, prostie, naivitate. Autorul posedă abilitatea rară de a ridica banalul la grad de paroxism. Descifrează o lume de nebuni în care „ne iubim cu pistolul în mână.” şi suntem „preocupaţi de modernizarea procesului de luare de mită,..”
Mai mult, îşi afirmă scepticismul, cu o forţă rar întâlnită, faţă de acele lucruri considerate valori în actualitatea noastră. Sensurile ancestrale ale vieţii acum vin contorsionate spre noi, iţind capete de gorgonă, care ne paralizează voinţele.
Refugiul se alfă în iubire, o iubire care se ascunde de luciditatea care asfixiază totul, de aceea este mai precaut să dai glas doar ceasului: ”Tac-tac-tac.”
Prefăcătoria nu este tolerată: „Câmpia română e o sahară de zâmbet.”, iar visul are parte de o ”groapă comună.”
Aşadar este atacată direct şi vehement problematica, devenită acută în acest secol, a metamorfozării care accesează scara degradării, sub presiunea acerbă a neajunsurilor induse:

„Vedeam cum pierdeam în faţa normei
Vedeam cum singur se umple frigiderul de sensuri.
Vedeam cum ne iubeam cu salariile
.........................................................
Intră frigul în cărţile de istorie.”

Ironia amară dă pondere şi culori veridice tuşelor scrijelate cu măiestrie de către autor:

„Fiecare nebun...
..., fluturând cu mândrie patriotică
Limba română cu tricolor,
Un fel de foaie verde de la noi
Mi-am luat mercedes cu boi.”

În final, complexitatea poeziei luiVictor Martin nu poate fi definită în doar câteva rânduri. De aceea, el trebuie să fie citit. Citit cu atenţia încordată la maximum, pentru ca beneficiul să fie pe măsură.

L.A.

Poate că cea mai de seamă caracteristică a cărţii lui Remus Valeriu Giorgioni este umorul prin care sunt filtrate vicisitudinile vieţii. O viaţă dezrădăcinată, departe de casă. O viaţă a românului, care, îmbătat de visele Americii tuturor posibilităţilor, se trezeşze cu durerile de cap de după o beţie care s-a dovedit a fi cruntă. Oameni dezamăgiţi, aripi frânte, robie fără drept de apel în faţa stăpânului atotputernic, care se numeşte banul. Dolarul. Dolarul cu semnul lui de neconfundat. Fuga nebună după acest semn, fugă, care îşi lasă urmele, amprente definitive, la tot pasul. Şi totuşi, umor. Poate uneori umor negru, amar, dar nu întotdeauna. Autorul priveşte cu realism şi luciditate întâmplările vieţii, aşa cum este ea. Cu bune şi cu rele. Priveşte evenimentele printr-o lupă care oferă o implicare detaşată. Ceea ce ar trebui să stârnească lacrimi, repulsie, revoltă sau durere, stoarce un zâmbet. Şi, totuşi, ştie să scoată în evidenţă şi firimituri de frumos, de bunătate, de omenie. Nu uită să ne arate că omul poate rămâne om în orice situaţie: Autorul, devenit propriul erou, îşi cumpăra un cheesburger: „...nu simt nici un gust în gură. Dar îi dau inainte... Reuşesc cu chiu cu vai să înghit dumicatul. ... Dar mai mult ca sigur că îl voi da lui Piki, căţelul nostru de la hotel.” Oricât de grea este viaţa personajelor, muncitori în construcţii, oricâte necazuri şi nemulţumiri le seacă inima, ea nu se strepezeşte de tot. Există un Piki. Concluzie: O carte bună, interesantă, originală, reală şi totuşi... haioasă! O să vedeţi!

Oare câţi dintre oameni nu-şi pun întrebări despre misterul existenţial, fracţionat între naştere - viaţă - moarte- viaţă după moarte? Câţi dintre oameni văd sau vor să vadă dincolo de cotidianul arid şi insensibil? Câţi dintre oameni minimalizează importanţa trupului, dând întâietate sufletului, neîntrebându-se ce este acesta şi dacă el există cu adevărat? Câţi se întreabă „ce sunt eu ?” şi caută să afle răspunsul? Ce este această viaţă, care pare, în general, mult prea scurtă, iar uneori mult prea lungă şi de ce? Ce înseamnă existenţa individului terestru faţă de existenţa universului? Ce este timpul şi cu ce dimensiuni trebuie el măurat? Din ce perspective? Ce este veşnicia şi dacă ea există într-adevăr? Toate aceste întrebări o bântuie pe autoarea volumului Clipa-Infinit, ADRIANA WEIMER, care, cu sensibilitatea-i binecunoscută, cu fineţe şi cu talent, se întreabă alături de noi toţi:

„Vom rămâne în timp
cum timpul rămâne în noi
vreme de o viată?”

Şi ne răspunde în aceeaşi tonalitate împăcată:

„Dacă pot
să renasc
din clipă,
ma voi numi timp.”

De asemenea, ne reaminteşte o veche şi cunoscută avertizare, transpusă, însă, într-o formă poetică de-o simplitate covârşitoare:

„Noi”- vor fi alţii,
prezentul - trecut,
astăzi doar ieri.”

Concluzia nu poate fi decât una singură: versurile ADRIANEI WEIMER depăşesc statutul de poezie. Acest volum este, fără putinţă de îndoială, un adevărat tratat din cea mai pură filozofie poetică, prin care ne face să înţelegem că o clipă este o mică etrnitate, iar eternitatea, o mare clipă. Noi, cei plasati în aceste eternităţi, trebuie să ne dăruim sufletul, bunătatea şi iubirea, ca să putem simţi esenţa oricăreia dintre aceste eternităţi.

E o plăcere să te delectezi în stilul lui Descartes şi Voltaire, citind acest frumos eseu al domnului Cristache Gheorghiu: „Între două idealuri”. E a treia carte, primele, „Singur printre americani”, respectiv „America after America”, apărute cu câţiva ani în urmă, redau experienţa inedită a unei călătorii în S.U.A., traversând spaţiul nord-american în lung şi-n lat, preferând, ca mijloc de transport autobuzul, fiindcă, mai ales acest autovehicul – după cum se mărturiseşte şi-n cartea de faţă – îi oferă turistului posibilitatea, cât de cât reală şi completă, de a cunoaşte locuri şi oameni, deloc uşor, mai ales din punct de vedere material. Da, domnul inginer Cristache Gheorghiu este un peregrin dintre aceia care scormonesc lumea pentru a o cunoaşte. Astfel îşi creează aceşti peregrini cadrul de a se cunoaşte pe ei însişi. „Vreau să-mi dau seama cine sunt eu ca fiinţa omenească”, pare să ne spună şi domnul Gheorghiu, urmând o dorinţă mărturisită de atâţia înaintaşi, călători sau filozofi, de la Marco Polo, la Descartes, Voltaire, Leibniz, sau Spinoza. Pentru o mărturisire însă, e nevoie de o iniţiere, de pregătire sufletească şi intelectuală serioasă şi de un cadru adecvat, pentru a o putea depune. Acest cadru este însăşi viaţa celui ce grăieşte, iar mijlocul de comunicare, cuvântul scris. Şi astfel s-au născut cărţile „Singur printre americani” şi „Între două idealuri”. De fapt, două dileme: a trăi pentru a trăi, sau a trăi pentru a cunoaşte şi a te cunoaşte? Domnul Gheorghiu merge pe cea de a doua coordonată, oferindu-ne un comentariu suplu, ca material faptic, ne oferă erudiţie, stil, acesta venind din talent şi din studiul dedicat, mai ales, umaniştilor raţionalişti, Erasmus, Voltaire şi Descartes, citaţi şi de domnia sa, precum şi al clasicilor iluminişti, cu fineţea aceea pe care post-modernismul a cam distrus-o, din păcate. Sunt în acest eseu lucruri de o mare frumuseţe literară: proporţiile, expresia artistică, observaţia de profunzime, concluziile educative. Deci, cam ceea ce făceau clasiciştii. Dacă adaug la toate acestea şi o anume culoare a timpului şi a locului, domnul Ghoerghiu fiind şi un remarcabil pictor, cred că am surprins câteva din trăsăturile definitorii ale acestei cărţi frumoase, spre care-i îndemnam pe cititori, pentru a trăi şi ei aventura inegalabilă a cunoasterii, pentru a rămâne oameni, cum spune, în final, autorul.

L.A.

Panseurile Gabrielei Purcar sunt o înmănunchiere de gânduri. Gânduri fugare, care ne trec prin minte multora dintre noi, dar nu avem puterea să le mărturisim şi, mai ales, să le analizăm, pentru că nu suntem conştienţi cât de bine e, cum se exprimă autoarea, “...Când învăţăm să trăim viaţa!”
Filozofia existenţială care străbate această carte se bazează în concepţia autoarei pe acea picătură de Putere Supremă, care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Noi, oamenii, aceia care înotăm prin existenţa terestră, mereu şi mereu, între bine şi rău, între pozitiv şi negativ, între speranţă şi deznădejde, zbătându-ne să alegem ceea ce este benefic şi corect.
Printre sentimente de îndoială şi nesiguranţă, uneori marcate de vibraţii pesimiste, trăiri cu care orice om se confruntă uneori în viaţă, autoarea inseră pregnant optimismul credinţei în bine, într-o formă de sensibilitate accentuată.
Scrierea constituie o interesantă îmbinare între credinţa creştină, al cărei centru este Dumnezeu şi cea a extremului orient, cu filozofia ei în karmă şi reîncarnare.
Indiferent din ce direcţie sunt privite lucrurile, la bază există o singură lege ancestrală şi atotstăpânitoare: iubirea.
Dacă doriţi să vă descoperiţi, sau să vă analizaţi propriile gânduri, propriile trăiri, propriile îndoieli, propriile credinţe şi sentimente, deschideţi paginile cărţii TRĂIND CLIPA. Veţi fi surprinşi de ceea ce veţi afla că sunteţi.

L.A.

Balada Mioriţei este una dintre cele mai cunoscute balade populare româneşti, alături de cea a Meşterului Manole.
Până prin deceniul al şaselea al secolului trecut, se acceptase ca unic spaţiu de obârşie al baladei Mioriţa, ţinutul Vrancei.
Diverşi cercetători, însă, săpând în timp şi spaţiu, au descoperit că originea multiplelor variante ale Mioriţei se află în arhaicul Mioriţa-Colind, care, în străvechime, a circulat exclusiv în spaţiul nord transilvănean.
Aceată formă de colind mioritic, este, de fapt, întoarcerea la obârşii şi la identificarea paternală.
Mioriţa cea laie şi bălaie s-a născut în nord-estul Transilvaniei, în perimetrul ce se întinde între Munţii Rodnei şi Munţii Călimanului, loc unde şi astăzi este foarte cunoscută.
Despre originea Mioriţei, despre semnificaţiile pe care le incumbă, despre rolul naturii şi importanţa succederii ciclurilor ei în viaţa oamenilor, aceşti doi poli, Natură-Om, care devin adesea simbiotici, toate îşi găsesc reflectarea în colindul mioritic.
Volumul Mioriţa-Colind este în egală măsură rezultat al cercetării ştiinţifice, este fragment de istorie literară şi de folcloristică, incluzând datini ce duc în spinare o vechime de veacuri.
Aceste caracteristici de valoare ale cărţii sunt dublate de indubitabilul talent de om al literelor, care este autorul.
Prin Mioriţa-Colind, vă puteţi cufunda în esenţa spirituală a poporului român.

L.A.

       ACASĂ e un roman de mari dimensiuni, care încearcă să demonstreze grandoarea noţiunii de "acasă". La o primă pipăire cu gândul, "acasă"
       e doar un cuvânt, gasibil în dictionar, dar în acelaşi timp el înseamnă odăi care au adăpostit oameni, înseamnă o floare în fereastră, o amintire din copilărie, cântecul de leagăn al mamei, poveştile străbune, datini. Prin urmare, "acasă" e un punct indestructibil, ce cuprinde nemărginirea. Matematicienii spun că nu este posibil, filozofii caută să dezlege această dilemă a finitului incluzând infinitul, fiindcă finitul punct "acasa" înseamnă culcuşul sufletului tău şi al poporului tău. Pentru români înseamnă doină, cântec de jale, horă, poveste...
       Personajele romanului, rătăcite în viaţă, venind de nicăieri, frunze purtate în vânt prin destin, caută teritoriul miraculos al "acasei", al rădăcinilor, al trecutului sădit în noi de către străbunii plecaţi deja spre alte lumi.
       Veţi trăi, alături de personajele cărţii, durere dusă la paroxism, aproape de limitele suportabilităţii. Veţi trăi iubire şi veţi călători în poveste şi istorie. Îl veţi căuta pe Dumnezeu, bâjbâind ca orbii şi punându-vă întrebări.
       Veţi ajunge în locuri sacre, gemând de cultură şi care adăpostesc umbrele corifeilor neamului.
       Această carte e un testament deschis al autoarei către toţi aceia care sunt singuri şi părăsiţi, către acei deportaţi, care tânjesc cu dor, de "acasă". Este dăruită ca un fel de moştenire pierdută...
       Vi se va înălţa sufletul şi vă vor trece fiori când veţi auzi strigătura:

Puiul tatii să creşti mare ....................................................... Puiul tatii să bei apă De la crucea cei din piatră...

        Citiţi ACASĂ şi vă va vibra sufletul.

L.A.

L.A.

Ceea ce pare frapant la poeta Nina Ceranu în urma metamorfozării Domniei sale din romancier în poet, este rigurozitatea cu care îşi organizează materialul ce urmează să ia formă de poezie. Nu cred că e chiar uşoară trecerea de la genul romanesc, unde dezlănuţuirea de forţe are cu totul altă conotaţie, la lapidaritatea expresiei lirice, fie ea şi în vers alb, adică lipsită fiind de canoanele versului clasic. Acest lucru nu este în detrimentul mesajului artistic, ci, mai degrabă îl ajută, îi dă consistenţă şi îl aşează în undă, respectiv direcţionându-l spre receptorul-cititor-consumator. Amplasat sub tutela unui lirism în care prozaicul este îmbinat armonios cu fastul unei gândiri poetice cu „păcate” postmoderniste, poemul-menuet respectând (şi) din punct de vedere tehnic partea finală a titlului volumului – unu, doi, trei – se împarte în trei cicluri, distincte doar grafic... În orice caz, ideea este interesantă şi aş zice benefică pentru o artistă specializată în arta construcţiei romaneşti. În această notă, mi-aş permite un mic experiment lirico-tehnic, respectiv începutul ciclului unu: „Amirosea albia a salcie sau a plop,/a copaci răscoliţi de vântoasele Dunării.//; începutul ciclului doi: „Cineva a tăiat/ în două/şarpele casei.//; trei: „Acum,/între tata/şi mama,/mine,/şi cer/o să-nflorească liliacul.// Aşadar, începutul: intrarea în lumea dezlănţuită dintr-o lume amirosind a salcie sau a plop; viaţa, însemnând casă şi toate cele, inclusiv şarpele ca simbol al stabilităţii existenţei, dar şi viaţa...; apoi, în ciclul trei, moartea întrerupând totul, pentru că acel cineva a tăiat şarpele în două, despărţind lumea vie de cea fără viaţă...

L.A.

Între romantism sensibil şi cald, presărat cu puritate de copil şi sarcasm acerb, otrăvit şi azvârlit din vârful limbii, care atacă realităţile dure ale vieţii de zi cu zi, precum sare o cobră la gâtul victimei sale, astfel îşi poartă gângurile Remus Valeriu Giorgioni.
Uneori îţi dă senzaţia că este mai acid decât cel mai acid dintre acizi, dar, sub stratul acesta care pare distrugător, se ascunde mireasma florilor de primăvară, care se revarsă din sufletul autorului cu nostalgii neîmpăcate, fiindcă lumea nu poate fi mai bună şi că el nu o poate face, de unul singur, mai altfel decât este.
Prin scrisul său, care aparent este atât de caustic, oferindu-ne să savurăm un umor dintre cele mai negre, totuşi, reuşeşte a ne smulge un zâmbet, chiar dacă este ca de aguridă, ori de cucută. În acelaşi timp, însă, se simte în el strigătul de ajutor:
„Alăturaţi-mă mie, oameni buni! Deschideţi ochii! Vedeţi cele două feţe ale medaliei Lumii şi alegeţi-o pe cea frumoasă, pentru că ea, Lumea, poate fi foarte frumoasă, dacă voi vreţi să o faceţi frumoasă. Fără voi, nimic nu e posibil! Azvârliţi moneda cu susul în jos, ca partea cea urâtă să o îngroape pământul. Ridicaţi ochii, vedeţi frumosul şi râdeţi la soare.”
Acesta este Remus Valeriu Giorgioni. Un abscons, pe care trebuie să-l cauţi, să-l descifrezi, ca să-l poţi descoperi.

JURNAL DE FEMEIE ŞI NOR, iată un titlu care contrariază de la bun început şi incită.
Pe de o parte natura feminină, în toată amploarea contururilor ei de Mesalină, pe de altă parte visele şi dezamăgirile structurii sensibile, care întruchipează diafanitatea norului, chiar dacă este unul de furtună, sau doar un drăgălaş cumulus.
Proza OANEI COSTIN este profundă în problematică construită în expresie pe un schelet straniu, de îmbinare între ermetismul modernismului şi sentimentalismul romanticului.
În cuvintele autoarei se regăsesc o multitudine dintre căutările, întrebările, răspunsurile sau rătăcirile omenirii, valabile dintotdeauna, manefistându-se egal, singura diferenţă constând într-o variaţiune pe aceeiaşi temă.
Căutare, iubire, îndoială, suferinţă, dorinţă, renunţare, revoltă, bucurire, vise, luptă. Toate acestea îmbinate într-un verb adesea incredibil, alcătuit din alăturări stranii şi totuşi atât de potrivite, încât reuşesc să creeze viabilitatea scenei, sub ochii tăi uimiţi.
„Viaţa mea se deplasează de colo-colo, cu un personal ruginit, care-şi sfidează adesea natura umilă şi trece cu viteză pe lângă gări pustiite în care, pe rând: am iubit, am fost înşelată, am pierdut definitiv oameni fără de care nu sunt întreagă, (m)- am trădat, am spus „destul” şi n-am plecat, am râs isteric, am urlat de durere...”
Dacă vreţi să învăţaţi câte ceva despre voi înşivă şi despre alţii, citiţi fascinantul Jurnal de femeie şi nor, o carte trasă în tuşe adânci, adesea dure, dar care, în mod mirific, îmbracă forme vechi de când lumea, în cea mai unduitoare şi moale catifea de mătase mângâietoare.

Tributare versului inegal ca simţire, versurile Oanei Costin sunt structurate în cuvinte care descriu o confesiune trucată. Autoarea se reinventează, devenind personaj principal, într-o existenţă cel mai adesea hiperbolizată atingând valenţe suprarealiste. Cercul este văzut ca matrice a fiinţei dispuse relativ simetric în raport cu sine,acest sine fiind aşezat în mijlocul cercului şi îşi contemplă reflecţia în ipostazele ei existenţiale, ca într-o oglindă. În jurul ei gravitează fragmente de trecut, prezent şi viitor.
Filonul scrierii trebuie căutat în şi dincolo de lirism, în sugestia unei trăiri pur feminine, telurice, marcând trecerea de la o vârstă a imaginaţiei la alta.
Oana Costin îşi derulează căutarea de sine între lumina creaţiei şi întunericul nebuniei, între îngerii iubirii şi demonii condiţiei umane limitate de graniţe impuse de visceralitatea materialului.