Sfintele Scripturi sunt scrieri originale ce explică evenimente istorice, în 66 de cărţi scrise de cel puţin 40 de autori pe o perioadă de timp de mai bine de 1600 de ani. Vechiul Testament sau Tratatul (Legământul) cel vechi (cu Dumnezeu) conţine 39 de cărţi scrise aproximativ între 1500 şi 400 Î.C. Noul Testament sau Tratatul cel Now conţine 27 de cărţi scrise între 40 şi 90 AD (Anul Domnului). Vechiul Testament a fost scris în limba Ebraică cu anumite scrieri în limba Aramaică. Noul Testament a fost scris în limba Greacă. Vechiul Testament începe cu Scripturile Evreieşti. Istoria poporului Evreu a fost scrisă pe suluri din piele şi pe tăbliţe fie de argilă sau de bronz. Autorii acestor scrieri au inclus regi şi alţi lideri, profeţi, sau păstori însă toţi au avut inspiraţia de la Dumnezeu.

În Geneză sau Facerea Lumii, ni se povesteşte cum Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, cum l-a făcut pe om şi l-a pus să trăiască în grădina din Eden cu singura interdicţie, să nu mânce din pomul oprit. Când Dumezeu i-a chemat într-o zi, Adam şi cu Eva s-au ascuns şi i-au răspuns Lui Dumezeu că le e ruşine. Dunezeu i-a întrebat: Nu cumva aţi mâncat din pomul oprit? Omul a fost dat afară din Eden. Fiul lui Adam, Cain păstorul l-a ucis pe fratele său Abel agricultorul. Apoi a venit potopul, şi Noe a construit o corabie şi a salvat neamul. Apoi după mai multe generaţii, cum a ajuns poporul ales de Domnul, în sclavie în Egypt. Şi cum ajutaţi de Dumnezeu au plănuit fuga din Egipt. Dacă cuiva îi este greu să creadă că Dumnezeu a făcut cerul şi pămantul în şase zile, trebuie să ştie că ziuă în original era cuvântul şi pentru epocă, deci şase zile devin şase epoci a căror durată poate să se extindă la milioane de ani fiecare.

Dumnezeu îl ajută pe Moise să scape poporul său din sclavie din Egipt şi să se îndrepte spre Pământul Făgăduit. Toiagul lui Moise desparte apele mării şi Israeliţii se îndreaptă spre noul pământ promis de Dumnezeu. Moise merge pe munte şi se întâlneşte cu Dumnezeu primind cele zece porunci pe care le aduce scrise pe o tăbliţă. Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să scrie Legea (Torah). Până în 450 Î.C. toate scripturile Evreieşi au fost adunate de un consiliu de rabini şi recunoscut ca fiind inspirate de Dumnezeu. De prin 250 Î.C. Tenach a fost tradus în limba greacă de către cărturarii evrei, devenind cunoscut ca Septuagint care înseamnă 70. Această denumire se referă la numărul de traducători. De atunci cartea Bibliei Evreieşti a fost aranjată după subiect, cu includerea istoriei, poeziei şi profeţiei. În anul 90 AD la Consiliul de la Jamnia reprezentanţii evreilor au adoptat Regula Finală a Canonului(Regulii) Bibliei Evreieşti. De atunci, Vechiul Testament a rămas neschimbat.

În Leviticus sunt scrise regulile pe care le-a stabilit Dumnezeu pentru oamenii Săi. Aici găsim scris cu cel mai mic amănunt, ce se poate mânca şi ce este interzis. Cum trebuie să se comporte preoţii, oamenii de rând, etc. Dacă cineva avea o maladie ce se lua, cum ar fi lepra, preotul trebuia să-l declare necurat şi trebuia segregat de ceilalţi. Deasemenea se specifică toate regulile de comportare a unei persoane, faţă de alta etc. Dumnezeu a mai spus ca pâmântul să fie lăsat necultivat în al şaptelea an. Dumnezeu a poruncit ca oamenii să plătească zeciuiala sau 10% din remuneraţia lor.

În această carte, ni se prezintă recensământul semiţiilor lui Israel. Dumnezeu îi porunceşte lui Moise cum poate fiecare să-L servească pe Domnul. Bărbaţii între 30 şi 50 de ani să servească înaintea Cortului Întâlnirii. Deasemenea ce daruri o persoană poate să aducă înaintea Domnului ca să i se ierte păcatele. Cum poporul a căutat ceartă cu Moise că i-a adus pe un pământ pustiu. Fiincă o parte din popor a nesocotit pe Domnul, şi a început să se închine la un viţel de aur( idol), Moise a dat ordin ca acei oameni să fie ucişi. După patruzeci de ani de rătăcire prin pustie şi de întărire a poporului Domnului, Moise moare înainte de a mai pune piciorul pe pămantul promis de Dumnezeu.

Deuteronomul este ultima carte din Pentateucul lui Moise în care vedem dincolo de promisiuni şi pedepse credincioşia lui Dumnezeu. Titlul cărţii este combinaţia celor două cuvinte din limba greacă: deuteros (a doua) şi nomos (lege), şi descrie o repetare a legilor înaintea noii generaţii de evrei născuţi în pustie şi aflaţi acum în pragul intrării în Canaan. Cartea este o colecţie de cuvîntări ţinute de Moise ca rămas bun înainte de despărţirea de copiii lui Israel. Aceste discursuri calde şi solemne au fost rostite în ceasul în care marele om se afla în pragul marii treceri din viaţa terestră spre viaţa cerească. Din înălţimea muntelui Pisga, el priveşte înapoi peste un secol de istorie plin cu evenimente de importanţă epocală. După încă o secţiune în care revine cu lămuriri la unele din legile primite anterior de Israel, Moise îşi întoarce privirea înspre viitor pătrunzînd profetic pînă către sfîrşitul istoriei lui Israel, după anticipata lor reîntoarcere în ţară.

Lui Ioşua fiul lui Nun – un om plin de înţelepciune – Dumnezeu i-a dat ordin să cucerească pământul promis. Ioşua, după moartea lui Moise, preia conducerea militară a Israeliţilor şi trece rîul Iordan. El pune ca oamenii lui să ia fiecare câte o piatră din Iordan, şi s-o ducă cu ei. Aceasta va fi aducerea aminte a fiecăruia, şi să spună şi copiilor lor de acest eveniment. După mai multe succese militare, reuşeşte să se stabilească cu poporul său pe pământul promis de Domnul. Ioşua a scris o copie după legea ce o primise Moise de la Dumnezeu. Iosua a trăit până la etatea de 110 ani.

Dumnezeu pune israeliţii în situaţia în care trebuie să judece ei, în legătură cu poporul lor. Când poporul îl întreabă pe Domnul, pe cine să pună la cârma Israelului, Dumnezeu a spus: Pe Iuda. După ce au luat pământul promis de Domnul, copiii lui Israel au avut multe lupte de dus cu inamicii lor, moabiţii, amoriţii şi filistinienii. David i-a bătut pe filistinieni şi le-a luat capitala. Aici aflăm discordul dintre tată şi fiu, dintre regele David şi fiul său Absalom. Absalom a fugit din tabăra tatălui său, numai ca să vină înapoi după trei ani cu armată, regele David fiind nevoit să fugă.Absalom este ucis şi David plânge după fiul său.

În această carte, aflăm cum o familie de emigranţi israeliţi din Betleemul lui Iuda, ce au plecat în ţara Moabului să scape de foamete (lucru des în lumea antică). Acolo cei doi fii ai lui Elimelec şi ai Naomei ce se numeau Mahlon şi Chilion s-au însurat cu două femei moabite Orpa şi Rut. După un timp, şi Elimelec şi cei doi fii ai săi, au murit. Atunci Naomi le-a spus norelor ei, să îşi caute fiecare bărbat, şi să se mărite iarăşi. Numai Rut a refuzat şi i-a spus soacrei ei Naomi, că vrea să vină cu ea la Betleem. Acolo, lucrând la seceriş a atras atenţia lui Boaz care a cerut-o în căsătorie. Cu Boaz, Rut face un copil, pe Obed. Acest fiu al lor va fi bunicul lui David.

Un om din muntele lui Efraim, numit Elcana ce era căsătorit cu Ana. Când Ana a născut un fiu, l-a numit Samuel (Dumnezeu a ascultat). De mic l-a dus la casa Domnului şi Samuel cu timpul a devenit un proroc al Domnului. Samuel a fost judecător în Israel toată viaţa lui. Era un om din Beniamin, numit Chis ce avea un fiu Saul, tânăr, frumos şi înalt. Dumnezeu i-a spus lui Samuel să-l aleagă rege al Israelului. El era de treizeci de ani şi a domnit doi ani peste Israel. Într-o bătălie cu filistienii David îl învinge pe filisteanul din Gat, numit Goliat, înalt de şase coţi şi o palmă. Astfel Israelul este învingător.Însă după doi ani de domnie, Saul moare cu cei trei fii ai săi, toţi căzuţi pe muntele Ghilboa în lupta cu filistenii.

După moartea lui Saul Israelul are doi regi: Pe David şi pe Iş-Boşet, fiul lui Saul. David ajunge rege al Israelului şi domneşte patruzeci de ani. David i-a bătut pe Filisteni de la Gheba până la Ghezer. David este unul dintre cei mai însemnaţi regi ai Israelului şi în luptele sale cu inamicul David este învingător. David consolidează puterea Israelului şi este un om de stat strălucit. Însă Absalom — fiul său cu Maachei fata lui Talmai, regele Gheşurului — plin de sediţie se proclamă rege şi vine să îl înlocuiască pe David de la domnie. Absalom moare într-un accident.

David fiind foarte bătrân, l-a numit pe fiul său Solomon să fie rege al Israelului. După moartea tatălui său David, Solomon îşi consolidează puterea şi ajunge rege peste tot Israelul. Regele Solomon duce o politică internaţională deschisă. El o invită pe regina Şiba a Etiopiei în vizită de stat la Ierusalim. Judecata lui Solomon, când a dat ordin să taie în două un copil pe care două femei îl cereau, stă mărturie a înţelepciunii lui. După moartea lui, fiul său Roboam a preluat domnia. Însă poporul i-a cerut să micşoreze taxele ce de pe timpul lui Solomon erau foarte mari. După el a domnit fiul său Abiam şi alţi regi de o importanţă mai scăzută. Tot aici aflăm de Sf. Ilie cel ce a adus ploaia.

După o perioadă de independenţă, Israelul intră sub influenţa unui mare imperiu: Asiria. Regii Israelului trebuie să plătească tribut Asiriei. Cu puterea Asiriei au venit şi zeii ei. Aflăm că regele Iosia a distrus toate templele consecrate idolilor Asirieni. Regele Ioachim a fost supus regelui Babilonului Nabu Chenèsor. Influenţa Babilonului era foarte mare încât şi Egiptul pierduse teritorii. În al nouălea an al domniei lui Zedechia, s-a întâmplat un eveniment trist în istoria Israelului. Babilonienii cu aliaţii lor au spart zidurile Ierusalimului,şi a luat tot poporul în servitudine la Babilon. Fiii lui Zedechia au fost junghiaţi în faţa lui; apoi lui Zedechia i-au scos ochii, l-au legat cu lanţuri din aramă, şi l-au dus la Babilon.

Aşa cum spune şi titlul, în această carte ne sunt descrise semiţiile Israelului de la Adam încoace până la regele Solomon. Aşa cum o să citiţi, sunt menţionaţi doar fiii. Aflăm că la început, oamenii erau mai mult păstori. Creşterea animalelor era necesară supravieţuirii. Când oamenii au ascultat cuvântul lui Dumnezeu, le-a mers bine, iar când s-au abătut de la cuvântul Domnului, ei au suferit. O să observaţi scris: Arpacşad a născut pe Şelah; (Arphaxad autem genuit Sala). A născut sau în latină genuit înseamnă: a fost tatăl lui... Când o femeie a născut, cuvântul în latină este: peperit.

În această carte, aflăm cu multe amănunte, cum începând de la regele Solomon, fiul lui David, Israelul îi mulţumeşte lui Dumnezeu, prin construirea unui mare templu. Cand Domnul îl întreabă pe Solomon ce vrea să-i dea, Solomon cere înţelepciune. După David şi după Solomon regii care vin la putere nu pot să mai fie de talia celor doi regi. Însă şi ei continuă să domnească în acord cu cele spuse de Dumnezeu. Aici evenimentele mai importante din Istoria Israelului sunt descrise în ordin cronologic.

Matei a fost fiul lui Alfeus, on om din Galilea şi se trăgea din Siria. El era funcţionar în serviciul lui Irod Antipas, adunând taxe – un servici văzut ca unul dintre cele mai înjositoare. Fiind unul din apostoli, Matei l-a urmat pe Cristos până la urmă, şi a fost şi unul din martorii Înălţării la cer a lui Cristos. El a predicat atât la evrei cât şi în ţări străine, cum ar fi în ţara de la sud de Marea Caspică, în Macedonia şi în Siria.
Matei scrie genealogia lui Cristos. Matei a scris ca martor ocular, şi cărţile sale sunt scrise cu multe amănunte.

Sfântul Petre zicea: fiul meu Marcu. Se referea la evanghelistul Marcu. Marcu era interpret (hermeneutes) pentru Sf. Petre El a scris tot ce a predicat Sf. Petre la Roma, deşi nu în aceeaşi secvenţă. După ce Sf. Petre a murit, Marcu a plecat la Alexandria în Egipt unde a predicat învăţăturile lui Cristos. Şi Marcu a devenit martir pentru Cristos în Egipt. Se pare că devenind un om de încredere, apostolul Paul îl menţionează pe evanghelistul Marcu în Colosieni.

Aproape tot ce ştim despre evanghelistul Luca ştim din Noul Testament. El a fost doctor şi a însoţit pe apostolul Paul în călătorii misionare. Cartea lui Luca este cea mai amănunţită istorie a vieţii lui Isus Cristos. Cele mai mişcătoare parabole (pilde) cum ar fi „Întoarcerea fiului risipitor“ sau cele mai renumite expresii ale lui Cristos de pe cruce: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac“ şi „Tu o să fi cu mine în paradis“ (rai), au fost scrise de evanghelistul Luca. Cartea lui Luca pune accentul pe dragostea umană a lui Cristos, pe compasiunea ce o avea pentru păcătoşi, pentru cei suferinzi, pentru cei marginalizaţi, pentru cei săraci. Luca, pune mai mult accent pe rolul mai important al femeii în serviciul lui Cristos. În scrierile sale, Luca se referă cu exactitate la obiceiurile locale, şi de exemplu la doi centurioni după nume(nomen), şi numele de familie(cognomen). Luca a trăit până în anul 70AD.

Născut în Bethesda, fiul lui Zebedee and Salome, evangelistul Ion a fost unul din cei doisprezece apostoli. El a trăit până la etatea de 105 ani, scăpând de soarta celorlalţi evanghelişti. Se crede că el a adus la credinţă, aproape o jumătate de milion de oameni. Pe Insula Patmos din Grecia şi astăzi lumea merge să vadă unde a locuit evanghelistul Ion. Întorcându-se la Efes a participat la demolarea unui templu al zeiţei Artemis – acum acolo fiind construită o frumoasă catedrală. Un adevărat om al lui Dumnezeu, Ion este cea mai îndrăgită faţă a Creştinătăţii. Ion este autorul la trei epistole. El este presupus că ar fi scris Apocalipsa.

După Înălţarea lui Isus, apostolul Petre avea doar o sută douăzeci de oameni care îl urmau. Apostolii au urmat cuvintele Domnului când a spus că Petre (Piatră) o să fie piatra pe care o Să-şi construiască biserica Lui. Deci Apostolul Petre a plecat să răspândească învăţăturile lui Cristos în toată lumea. În ziua Cincizecimii (Pentecostului), a avut loc o minune când toţi de faţă au început să vorbească în limbi străine, ce le erau necunoscute. Atât apostolul Petre cât şi apostolul Pavel merg la Roma în capitala imperiului, să predice cuvântul Domnului. Apostolii au fost persecutaţi de către autorităţi, însă au fost ascultaţi şi urmaţi de mulţime.